 EnderlichtModeratorDin: Shangri-La in reverse
Postari: 540
|
|
E vineri...dimineata, si cred ca toti stim ce inseamna asta, nu?  Soarta face ca a dat boala mucilor in mine si de-aia postez asa devreme, caci AM TIMP ! 
Am venit cu urmatorul episod, sper sa va placa, am muncit o groaza la el. -.- Are vreo 12 pagini in Word, dar sa speram ca nu va veti plictisi de 'descrierile mele lungi' (am inserat actiune pe ici, pe colo, deci sa fie cu indurare !  )
Bafta la lecturat !
SEZONUL 2
Episodul 57 – Valvataia lunatica [Ioana’s POV]
Ochii imi erau atat de inflamati incat le simteam comotia patimasa in pulsul sangelui.
Ma trezisem brusc si nu puteam distinge aburii eliberati de valurile pielii mele de respiratiile infundate si dense. Diaforeza, era singurul gand care imi escalada avalansa de notiuni inradacinate in materie cenusie.
“Un vis.”, murmur eu, inca incinsa de hipersecretia pielii, lichid ce imi imbibase toate hainele si acum ma lasa, deznadajduita, sa simt un fior cutremurator de la adierea de vant ce se strecurase prin geamul intredeschis, valsand cu draperiile.
Un vis, intr-adevar, bizar si…eterogen. Un adevarat amalgam de basme, realitati si lumi fictive incrucisate si concretizate intr-un singur fir epic, care parea a fi fost relatat de subconstientul meu. O Craiasa a Zapezii ce o reprezenta pe Silvia in toata splendoarea ei, o veritabila Gerda, luptatoare si indrazneata precum Teodora…si, o gradina cu flori de maracini, a carei patroana eram tocmai eu, insa, mult mai inaintata in varsta. Cu fiecare zi insa petrecuta in acea Gradina Magica, imi recapatam tineretea, cantand la un acordeón in timp ce ascultam melodiosii licurici si susurul magnificei ape. Intinerirea…concept prezent in filmul ‘Strania poveste a lui Benjamin Button’, pe care il admiram atat de mult cand eram in lumea mea. Si acum il admir. Probabil ca…ceva imi apasa constiinta si ma indeamna sa ma gandesc la trecutul meu, la familia mea, la prieteni…
Si eu continui sa imi inabus orice sentiment infim de dor, ravasindu-mi dosarele organice din interiorul mintii mele.
Imi frec ochii si privesc la ceas, care imi indica ora 5 dimineata. Ma ridic, inaintand spre fereastra, cu intentia de a o inchide. Insa, in nici 3 secunde de la apropierea mea de aceasta, aud geamatul funebru al unei ciori. Deschid geamul larg, fiind intampinata de o puternica briza ce imi face trupul sa vibreze ca o coarda *transpiratia strica reputatia, nee?*, si observ cum o cioara se asaza pe pervaz, calma. Aceasta avea infasurat in jurul piciorului un biletel, frumos legat cu o sfoara delicata.
“Madara!”, gandesc eu, din instinct, napustindu-ma cu brutalitate asupra ciorii si dezlegandu-i importantul ‘documentel’. Dupa aceea, ii fac semn lui Yosu (ciorii) sa zboare mai departe, sa confirme primirea mesajului, fiindca voiam sa inchid fereastra inainte sa mai fiu scuturata de un vuiet al vantului mai ceva ca gelatina.
Atunci, desfac incetisor mini-pergamentul, nerabdatoare, pentru a citi continutul.
As expected, nu are nici cel mai mic sens.
Mereu trebuie sa descifrez un cod, chiar daca Madara isi ia masuri de precautie de 105%. Asa a fost sa fie, orice mesaj trebuie sa aiba un mod de a fi decodificat, si, de fiecare data, trebuie sa fie diferit. Aceasta pentru a incurca eventualii inamici in obtinerea informatiilor confidentiale, dintre mine si Madara.
Diagnosticul meu pentru Madara: Paranoia.
Simptome: arhicunoscute…
Acum…
Canalizandu-mi atentia asupra scrisorii si micsorandu-mi pleoapele (ce invelesc globii oculari) spre a fi mai eficienta cercetarea ei, privirea imi este furata de acele cifre de la final, care nu pot decat sa fie un cod pentru citirea ei.
Din moment ce scrisoarea nu are decat 3 randuri, voi considera ca cifrele reprezinta cuvinte ce trebuie citite intr-o anumita ordine…
Ia sa vedem…avem: cuvantul 5 *ele*, cuvantul 1 *te*, cuvantul 3 *deodata*, cuvantul 2 *ivesti*..si cuvantul 0? Nu exista cuvantul 0, si in orice ordine as aranja cuvintele de mai sus, ele nu formeaza o propozitie logica. Oare…sunt intercalate si numere in acel cod?
Daca ar fi asa…cuvantul ‘51’ nu exista, deci ramane cuvantul 5 *ele*. Apoi, incerc cuvantul 13 *sunt*. Si…cuvantul 20, ultimul, *moarte*. Propozitia este…ele sunt moarte.
O teama inerenta imi zguduie corpul, simtind o vaga ameteala care pune stapanire pe mine. Stomacul meu incepe sa se autodevoreze, scrisoarea imi cade din maini, iar eu sunt trantita pe pat de soc. Incerc sa ma sprijin, sa ma sustin de ceva, dar totul roieste in jurul meu ca un carusel ametitor, decorul devine psihedelic, iar, din interior, mintea mea prelucreaza informatiile, blocata. Imi strang pumnul cu atata forta incat simt ca va plesni, o data cu forta mea de percepere a lucrurilor ce se petrec in jurul meu.
Nu mai stiu nimic, ma ridic subit, pierzandu-mi echilibrul, dar apucand sa culeg scrisoarea de pe podea pentru a o mototoli. Ma ghidez dupa unicul simt inca functional, cand toate celelalte raman fanate : nevoia.
Am nevoie de un dus fierbinte, chiar in acest moment.
________________________________________________________________________
[Latura mea `poetica` ‘s POV]
N-as concepe o frumusete naturala reflectata de furia cerului in scoarta pamantului decat pura si soptitoarea apa, abundenta si impaciuitoare in crengute, frunzulite si petale de floare !
Botezul este o beatificare a spiritului si a trupului prin neinteleasa atingere tandra a picaturilor alipite in particule de lichid. Prospetimea si racoarea izvorului de covarsire isi preling tainicele spectre curcubeice in ochi cristalini de toamna tarzie. Jucausele frunze un inceteaza sa atace suprafata ei, sculptand unde incovoiate in chipul ei dulce-amarui, in care atatia si-au marturisit dragostea si pacatele.
Rolul apei de duh, de afrodiziac, de apostol…si de iertatoare a greselilor luminatilor muritori si transcenderea acestora intr-o dimensiune inecata in neputinta si stradanie. Sudorile lor isi au, toate, lacrimile in apa…
________________________________________________________________________
In seara precedenta, mai exact, cu 12 ore in urma
‘Doctorul Fuu…’, gandesc eu amar, contempland trupul ce se afla in fata mea, ce semana prea mult cu un pirat si ma diseca prea ‘vicleneste’ cu privirea.
‘Orochimaru reloaded, I swear…’, gandeam eu.
“Oh, deci aceasta este celebra ta eleva, Madara-sama. Incantat de cunostinta, vom avea parte de multa distractie…impreuna.”, imi surade malefico-sadic, iar eu inghit in sec. Ceva e total anormal la acest om, iar eu va trebui sa rezist 3 zile cu el…are asa niste scantei de pastilat sinistru in ochi, incat ma face sa cred ca va face un experiment pe scumpul meu corp, ceea ce evident, MA INFIOARA !
“Vreau sa garantezi siguranta ei in acest centru, iar nerespectarea ordinelor impuse de mine va avea consecinte, Fuu.”, intervine Madara-salvatorul-meu. Zambetul siret i s-a sters de pe buze doctorului in clipa in care Madara a rostit acele vorbe…
“Atunci…siguranta ei este in prim-plan.”, raspunde acesta, oftand profund dezamagit si indreptandu-si privirea spre parchet. “Si tocmai cand voiam si eu un partener de joaca…”
Si, in acel moment, dau un *sweatdrop*.
« Hmph », replica Madara, intorcandu-si spatele la conversatie si parasind biroul, plecand in directia iesirii din acel azil de maniaci. Logic, atitudine de ‘Uchiha’ toata ziua…
________________________________________________________________________
Trecusera 2 ore de cand Madara imi facuse mirobolanta cunostinta cu doctorul Fuu, iar eu ma inchisesem in birou, sortand de zor documentele fiecarui pacient internat aici, citindu-le si incercand sa aranjez macar o parte din ele. Era dezastruos, atata haos nu era nici macar in sifonierul meu de la Bucuresti dupa ce treceam ca o tornada sa imi insfac vestimentatia pentru scoala.
Cineva ciocaneste la usa, si ii dau acordul sa intre. Doctorul Fuu venise sa ma anunte :
« Ar fi indicat sa incepi in aceasta seara sa cercetezi cateva cazuri ale pacientilor, de pe acest culoar, unde sunt cei mai putini ‘alienati’. Pe fiecare usa a saloanelor este aplicata o tablita cu numele pacientului/pacientilor. Desigur ca, inainte sa conversezi cu acestia, ti-as recomanda sa le citesti fisele de inscriere pe care le tot sortezi de ceva vreme, care contin informatii referitoare la trecutul lor, bolile, cauzele pierderii facultatilor mintale, si asa mai departe. Trebuie ca, in aceste 3 zile, sa reusesti sa parcurgi intregul sanatoriu si sa ma ajuti sa extermin piesele nefolositoare lui Madara-sama. », face o pauza in vorbire, dupa care : “Pacientii primesc in fiecare seara cina cam pe la aceasta ora, si vreau ca tu sa ma ajuti la distribuirea ei acum…Daca iti este foame, bufetul este in capatul holului central, care se afla la finalul acestui culoar. Acum du-te si ‘trateaza’ primul pacient: pregateste o farfurie cu ce mancare doresti tu, alege orice usa, parcurge documentul sau si intra in camera! In seara asta ma ocup eu de etajele 1, 2 si 3, tu imparte celor 5 saloane de la parter, adica acest culoar.”
Apoi inchide usa, masinal, la comanda! Ma simt bombardata de informatii, si incerc sa procesez, incetul cu incetul, fiecare bucatica de fraza pe care a spus-o. Da, deci nu imi este foame, ma duc sa iau ceva de mancare si purced la ‘interogarea psihoterapeutica’ a primului pacient.
Cand ma stiu cu farfuria in mana, trec agale pe langa cele 5 usi, si incerc sa fac o numaratoare de-aia copilareasca gen ‘ala-bala-portocala’ prin care sa-mi aleg una. Desigur ca, inca inspaimantata de acea fata care se automutila din sala 1, decid sa o las ultima, caci, cu cat se face un lucru neplacut mai tarziu, cu atat mai bine!
Astfel, citesc numele de pe ura salii 2. Era gravat pe placuta ‘Fratii Wasabi’. Ce nume sugestiv. Dar suna bine…
Ma indrept spre birou, unde incep sa le caut hartiile, si norocul meu ca ajunsesem cu sortarea si trecusem de litera W, ca altfel…Neh, nu ma mai gandesc, ma duc direct la fisa ‘Wasabi’ si citesc printre randuri :
« Fratii Wasabi, internati cu 4 ani in urma, criminali in serie ce isi insusesc personalitatile altor oameni, presupuse puteri de controlare a mintilor, numeroase tentative sinucigase. »
Bun, fara sa mai stau sa intiparesc informatiile abia culese, ma indrept cutezator spre usa lor, inainte de a avea ocazia sa chibzuiesc atent la ce tocmai am citit si sa fug la capatul pamantului de frica. Bat la usa si imi fac grandioasa intrare.
Pe pat, observ intins un baiat/barbat de maxim 20 de ani, care avea legat in jurul gatului o sfoara *ca si cum ar fi vrut sa se spanzure*, iar, pe el (nu glumesc, pe el !), statea un alt baiat/barbat, cam de aceeasi varsta, care isi smulgea firele de par din cap zbierand de disperare.
Atunci realizez ca fiecare salon e izolat fonic, iar de la sperietura trasa in momentul in care ii aud tipetele, scap farfuria cu ‘bunatati’ pe jos, fapt care atrage atentia celor 2 asupra mea, ultimul incetand a urla.
« Un nou vizitator ! », exclama cocotatul de fericire. Atunci ii observ imbracamintea : era un halat de doctor. “Vino aici, vino aici sa te consult!”, imi face acesta semn sa ma apropii, dandu-se jos de pe celalalt, care ma privea apatic, cu dispret.
Sa-nteleg ca au personalitati la poli opusi, se noteaza in carnetelul meu imaginar din interiorul mintii mele agere…
Din cate inteleg, fiecare si-a insusit o personalitate, mai precis o meserie : presupun ca cel din pat este pacientul suferind, iar cel in uniforma de doctor este, evident, un doctor. Va trebui sa le fac jocul daca vreau sa scot ceva informatii referitoare la … ‘specialitatile’ (puterile) lor.
Imi dreg vocea. « Venisem sa va aduc cina, dar m-am speriat de urletele dumitale, doctore. Te-as ruga sa fii mai prudent de acum. incolo.”, il mustru eu.
Acesta isi pleaca capatana in semn de regret, falsand tristetea: “Da, am inteles. Incercam doar sa imi vindec pacientul, printr-o noua metoda : incantatia. Tu ai venit fix la tanc, si as vrea sa imi fii asistenta! » ; puteam sa observ in acel moment expresiile faciale indurerate ale celui lipsit de vlaga ce zacea la pat.
« Oh nu, nu, nu nu… » suspina acesta, zvarcolindu-se. Cel in halatul alb isi scoate stetoscopul instantaneu, verificandu-i respiratia, si spunandu-mi:
“Te rog, ajusteaza-i perfuziile, asistenta.”
Da, acum. daca i-am facut jocul…trebuie sa ma supun. In momentul in care ajung la perfuzii, care nici macar nu erau ‘conectate’ la ‘pacient’, acesta din urma isi inchide ochii brusc si ramane incremenit, in pat, ca si cum ar fi mimat moartea.
“Oh, l-am pierdut.”, spune ‘doctorul’ inexplicabil de incantat, ba chiar afisand un zambet. In urmatoarele trei secunde, celalalt frate sare ca ars de pe ‘patul de moarte’, de aceasta data adoptand probabil o fire mai energica…
“Buna. Sunt noua dumneavoastra asistenta.”, se adreseaza fratelui sau ‘doctorul’, “Tocmai voiam sa va aduc de mancare, dar m-am speriat de urletele dumitale.”
POFTIM? Asta am zis eu acum. cateva minute…Nu se poate sa…
“Perfect! Acum avem o asistenta.”, ‘doctorul’ se comporta de ca si cum nimic un s-ar fi intamplat, si eu nici n-as fi fost acolo.
Apoi, amandoi isi fixeaza privirile asupra mea, si ma scruteaza.
« Pacientii trebuie sa stea cuminti in pat », imi spune ‘asistenta’.
« Asa este ! », aproba ‘doctorul’. Doamne ce rupere de film au avut amandoi ! In doar 5 minute au uitat cine sunt si unul dintre ei si-a si insusit personalitatea mea ! Acum eu sunt pacientul, ‘ai ?!
Oftez. Conchid ca numai prin ‘jocul de rol’ voi reusi sa obtin informatii pretioase despre ei.
~ Bate fierul cat e cald. Ioana’s in for a smooth talk… ~
Instantaneu, mi-a incoltit un gand:
“Asistenta, cum te cheama?”, intreb eu, continuand ‘mascarada’ cu maiestrie, tradand totusi duplicitate. Cata tendentiozitate se remarca in veninul vorbelor mele inocente, lipsite de orice stiinta.
“C. Ioana…si sunt eleva a notoriului Madara Uchiha.”, imi raspunde ‘asistenta’.
Exact cum banuiam, amandoi au capacitati tainice: puterea de a rapi personalitatile altora, desigur, prin citirea mintii lor. Probabil ca, in decursul acestor minute, tipul a avut ocazia sa studieze toate colturile mintii mele, si desigur, memoria mea de moment. Acum sunt curioasa daca acesta si-a putut insusi si…
“Care este culoarea dumneavoastra preferata?”. Procesul lui cognitiv pare a fi barat chiar in acest punct. Am inteles ideea. Ei nu pot decat sa-si sustraga informatiile care il ‘apasa’ pe individ in acel moment, in cazul meu, cand am intrat pe usa, ma gandeam atat la a-mi face o prezentare cat si la Madara Uchiha.
Corelarea celor doua informatii, insa, numai mintea lui stie cum a facut-o.
“Asistenta!”, comanda ‘doctorul’, “Trebuie sa facem injectii pacientului. Unde sunt acele?”; iar ‘asistenta’ incepe sa scotoceasca prin toata camera, insa fara a da semne de succes.
In studiul meu, vreau sa le vad tendintele sinucigase. Asa ca imi scot niste senbon-uri din saculet si i le inmanez ‘doctorului’, invocand :
« Aici sunt. ». La vederea acestora, sclipirile ochilor ambilor ‘smintiti’ se inmultisera considerabil. Mi le-au sterpelit, si, conform presupunerilor mele, au inceput sa se raneasca succesiv, incepand sa penetreze tesuturile pielii si lasand la suprafata lichidul care imi provoaca mie atata chin.
Este tot ce imi trebuia pe ziua de azi, astfel ca, trimit socuri electrice amandurora, simultan, pentru a-mi putea recupera acele medicale si a tuli-o de acolo.
Totusi, nu vreau sa stiu ce pot face acestia daca sunt raniti, in nebunia lor, si cat de adanc pot scoroji cu unghiile pentru a simti durerea autentica, asa ca, in momentul in care cei doi cad la pamant, inconstienti, ma apuc sa le vindec incheieturile lezate cu ninjutsu-ul meu medical.
Bietii ticniti nu vor sti niciodata pe ce planeta se afla…
________________________________________________________________________
Iesind pe palier, pasind incet, parchetul de sub mine incepe sa formeze sunete fortate de scartaiala, fapt ce ma face sa categorisesc acest ospiciu drept ‘vechi si ponosit’.
Numai ferestrele erau cat de cat curate fiindca lasau lumina de seara (era vara, se intuneca pe la 9) sa patrunda in manunchiuri de raze, imortalizand tacerea particulelor de praf.
Totusi, nu am timp sa ma concentrez prea tare asupra zgomotelor, deoarece, din directia opusa, il zaresc pe dr. Fuu cu o privire suspect de dezghetata.
“Ai terminat cu fratii?”, zambeste acesta malefic, asteptand parca sa tresar la auzul vocii lui si sa cersesc indurare.
« Da. », raspund sec si impasibil.
« Interesant », continua acesta, la fel de strengar, « Si ? N-ar fi trebuit sa fii ingrozita ? Sa fugi din acea incapere cu coada intre picioare ? Totusi, constientizezi ca esti o stavila in calea lui Madara-sama, iar acesta nu te vede decat ca pe un mod de recreare, de divertisment? Intotdeauna a fost captivat de reactiile si ripostele de care sunt in stare oamenii, cand sunt supusi situatiilor limita. Iar tu, draga mea, esti micul lui cobai, mica lui placere ce-i satisface sadismele.», ma batjocoreste el.
Nu stiu de ce, dar cand aud aceste vorbe din gura unui nemernic caruia probabil i-a bagat cineva furculita in ochi, nu ma simt afectata deloc. Ba din contra, indraznesc sa ma impotrivesc vorbelor sale, caci, vorba lui Kipling ‘Cuvintele is cel mai puternic drog consumat de umanitate’ :
« Interesant mod de a privi lucurile », ii spun sarcastic, « Dar nu ma pot simti ofensata de vorbele d-tale, desi asta v-ati dori dumneavoastra cu ardoare *folosesc un ton de falsa politete* ; in fond, vorbele cu care doriti sa-mi aduceti injurii sunt aruncate in vant de catre un necunoscator in cauza, care a fost, la randul lui, abandonat in acest ospiciu de catre Madara-sama, fiindca este un pion inutil, nu ? », rad eu.
Clocotea de manie. Se apropie de mine, emanand o aura de ura amagitoare :
“Ai grija, fetito…Madara-sama nu este aici, si, in afara de mine si personalul meu, nimeni nu iti va auzi strigatele de ajutor cand ma vei implora sa iti crut viata.”, ameninta acesta.
“Dar nu puteti sa-i distrugeti ‘distractia’ lui Madara-sama, nu-i asa? Sunt sigura ca v-ar dispretui…”, ii marturisesc cu venin in vorbe.
O hasura intunecata puse stapanire pe ochiul lui vizibil si m-a privit aprig pret de o secunda, dupa care si-a indepartat ‘bandajul’ de pe celalalt ochi.
Puteam acum sa observ un straniu ochi de un albastru orbitor ce ma examina repulsiv. Ochii lui, candva mocniti, se transformasera in cea mai puternica faclie, care, desi plapanda, ma ataca cu o ravna morbida si distructiva.
Nu puteam decat sa imi ridic garda si sa astept ca acesta sa ma atace; of, am exagerat inútil cu vorbele mele. Trebuie sa dreg situatia.
Vrand sa detensionez atmosfera, il privesc sever si ii replic:
« Bine, nu este nevoie sa ajungem sa recurgem la aceste metode. Amandoi suntem pioni, amandoi suferim de pe urma lui Madara-sama. Subiect incheiat. »
Sculptura chipului sau se chinuie sa ciopleasca un zambet (fortat), pe care il afiseaza cu atata mandrie, raspunzandu-mi :
“Cine ar fi crezut ca ‘respectabila eleva’ a lui Madara-sama s-ar ingrozi de un biet doctor ca mine.”, rade el ironic, infumurat. Totusi, isi relaxeaza muschii fetei si isi acopera ochiul cu ‘bandajul’ acela, revenind la normalitate.
“As fi insa curios sa iti cunosc abilitatile, dar, presupun ca exista si alte cai. Acum, sa continuam ce am inceput, anume hranirea pacientilor.”, spune acesta, detasat, zambind din nou la fel de viclean ca de fiecare data.
Ma bucur ca am depasit momentul.
Acesta ma conduce din nou in sala de unde am luat mancare *bufet*, dar, de aceasta data, aceasta nu era goala.
Pe unul din scaunele ce inconjurau masa statea, cercetand atent un document, un baiat, cam de varsta mea, sau chiar mai mare.
Prezenta lui era extrem de dubioasa intr-un loc plin de ciudati, asa ca, initial, mi-am permis sa cred ca ‘am miraje’. Se pare insa ca baiatul era cat se poate de real.
“Acesta este unul din ucenicii mei, Kei, care te va insoti in seara asta si in urmatoarele zile in camerele pacientilor. Vei fi mai in siguranta daca nu vei fi singura, asa cum a poruncit Madara-sama.”
Baiatul isi ridica privirea absorbita de acel formular, si, cu ochi sceptici, incuviinteaza:
“Foarte bine,” si se ridica de la masa, venind inspre mine, “Kei Sumimase”, si imi intinde mana. Eu i-o intalnesc, prezentandu-ma cu numele meu real “Ioana C.”
“Intr-adevar un nume foarte ciudat pentru aceste meleaguri.”
“Vin din alt continent.”, ma scuz eu.
Acesta aproba mut, potrivindu-si ochelarii si iesind din sala, semn ca vrea sa il urmez.
Nu-mi vine sa cred ca, in sfarsit, pot multumi DUMNEZEULUI acestei lumi ca am dat peste un om normal…
Purcedem spre camera 3, urmatoarea de care trebuia sa ne ocupam. Desigur ca, anterior, avusese el grija sa ia farfuria cu mancare.
Deschide usa, si, ca un gentleman, ma pofteste inauntru, unde sunt tragic tulburata de scena pe care o intalnesc ochii mei fragili.
Aplecat pe genunchii unui alt membru al personalului, probabil, dementul statea neclintit, fara a schita vreo vorba sau macar un zgomot, in timp ce ii erau cusute, in carne, aripi de inger. O priveliste zguduitoare, vadit dezolanta, mai ales pentru cei ‘slabi de inger’…
~~~~~~~
Va multumesc pentru atentie, SI NU UITATI sa cercetati fic-urile 'Awake the beautiful dreamer' (autor: MaryLoveEverybody), 'Life is always changing (but other things remain the same)' (autor: Mingkiry), 'Clasa de nebuni' (autor: RALU xD) si, la originale, 'Something rare' (autor: Mara, prietena mea, dar postat pe contul meu).
Cheers !
 
_______________________________________
~ Fost-am keepthefaith/Regen/Licht, candva. ~
Took my love down to Violet Hill , There we sat in snow.
|
|
. 
. Cat despre celelalte ficuri le voi citit sigur.
< si un mare mare kiss :*
.Glumeam cum te-as putea omori?Cine ar mai scrie ficul?
ORICUM, ASTEPT NEXTUL CU MARE NERABDARE! 
cine ar fii crezut ca cele 2 vor evada si mrg tot ce s-a intamplat a fost imprevizibil 
.Aveti niste replici de cazi pe spate. 
(un pic) si m-a amuzat .Eu nu stiu cum poti fi atat de geniala (nu gasesc alt cuvant , gomen 
.Vai de mine ce-am ajuns..ficu' tau chiar ma inebuneste.Mi-ai dat ceva de baut?Lol,vorbesc numai prostii si deviez de la subiect..
