Alle
Greieraş
 Din: Constanta
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 139
|
|
Firmituri de realitate
Băiatul... plutea. Se afla deasupra lumii şi se simţea practic prostit de privelişte. Stătea acolo, suspendat in aer, de ceva vreme. Nu mai avea de mult noţiunea timpului, iar pe-a spaţiului abia dacă o mai sesiza.
Tânărului nu i se părea normal ca o planetă să arate ca o mlaştină fermecată. După parerea lui, nu putea exista viaţă într-un asemenea loc. Şi totuşi, în ciuda a tot ceea ce considera el a fi lipsit de logică, acolo trăiau nişte omuleţi; locuitorii acelei planete erau nişte omuleţi dubioşi pictaţi în toate culorile curcubeului. Peste aceştia domnea o regină despotică a frumuseţii divine; ea controla acest univers. Cum făcea acest lucru? În cel mai ciudat şi anormal mod cu putinţă: picăturile de ploaie ce se vărsau neîncetat, la nesfărşit, din cer hipnotizau fiinţele lipsite de suflet ce populau locul. Dacă vreun strop, cât de mic, nu era la locul lui, dacă picura în direcţia greşită sau era pur şi simplu abătut, ea ştia. O simţea; ca şi cum acesta era felul unic în care femeia avea cum să vieţuiască – era ceva veşnic ce-i aparţinea, fireşte. Numai ei. Cu asta se diferenşia de restul conducătorilor de lumi nemaivăzute, acest trai o ajuta sa coexiste atât prin ea însăşi, cât şi prin intermediul locului ce-o înconjura. Astfel, depinde în mod inconştient de ceva mai ireal până şi decât conceptul irelevant pe care-l dezvolta creierul său în surdină, acesta făcând o referire neobişnuită la aprofundarea prin filozofie ca fiinţă umană.
Femeia aceasta era ca o piatra, una mult prea grea. Care a căzut din dalta urâtă a ploii, s-a rostogolit zâmbind şi şi-a plătit în tăcere dementă abilitatea spectaculoasă de-a hoinări printre viduri demente. Este o imitaţie de suflet gol, lipsit de orice trăire – negrul sufletului unui alt suflet căzut drept din rai pe marginile iadului. În loc de aer respira un praf de stele blestemat, îşi găsea suflul numai în urletul beznei ce-o înconjura subuit. Ea se alimenta cu putere din fricile melodioase se cântau cu nesăbuinţă la ţambale.
Malefica regină tocmai descoperise intrusul, băiatul misterios cu ochii abisali. Ea îî deranja ploaia. Iar ei nu-i convenea sub nicio formă să simtă cum ceva nu era în regulă, în acea ordine perfectă ce numai ea o putea înţelege.
Lucas se uită în jur, copleşit de-o confuzie ceţoasă. Încă nu avea habar cum ajunsese el într-un astfel de tărâm – nu semăna cu nimic din ceea ce cunoştea. Peisajul ce îl învăluia era unul înspăimântător, mult prea înfricoşător şi ucigător de înfiorător. Acel spaţiu de care era cuprins este unul posomorât, plin de tristeţe şi durere;de parcă o furtună a trecut pe acolo şi a distrus totul în jurul ei, a lăsat natura fără pic de viaţă, i-a furat ţi ultima picătură de prosperitate, lăsând totul într-o tortură a amărăciunii. Ca un plan machiavelic al Mamei Naturi. Asemănarea era izbitoare; totul arăta parcă flambat cu indispunere macabră – mult prea dezolant. Îţi dădea fiori acel décor satanic rupt dintr-un film de groază.
Copacii – dacă mai pot fi numiţi aşa - au o culoare murdară, noroioasă, ca şi cum ar fi acoperiţi de o pelerină de nămol, o plapumă de mâl. Natura este alcătuită numai din glod, un strat nesfărşit de tină; doar acolo, în locul necunoscut în care se afla el.
Vântul şuiera peste ţinutul părăsit, parcă aducând un val de depresie cu el. Lucas simte cum il cuprinde mâhnirea, punându-i stăpânire pe mine, înconjurându-l cu totul. Îşi simţi inima mai grea decât o statuie druscă de aluminiu. Însă acel vârtej de suferinţă îî este imediat ameliorat de vocea de catifea a împărătesei, ce cântă amar:
- Tristeţea este o melancolie a sufletului etern, pe când melancolia este o tristeţe a sufletului efemer. Dar aici este o exceptie, o abatere de la regulă: în acest loc uitat de lume, părăsit de fericire, suntem într-o altă dimensine – domensiunea mea, doar a mea – un spaţiu în care realitatea nu înseamnă decât o închipuire de pveste nesfărşită, pătată de o raţiune mult prea imperfectă pentru a nu putea fi numită perfectă.
Deodată, pe ceruri s-a construit o vrajă. Se împung, pragmatici, arborii printre pietre şi bolborosesc asfixiaţi de lumină. Nimeni n-ar putea simţi cum arborii spaţiului ştiu să moară frumos. S-ar putea spune că este o imitţie de noapte, o faţadă de întuneric, dar dacă cineva s-ar uita mai atent, cu o durere sfăşiată în piept, nu ar vedea decât un vid nebunesc şi gol, prea extatic. Parcă ziua s-ar sinucide fără o voinţă proprie cu un pumnal ce-i apaţine uneia dintre razele perfide ale soarelui. Albul luminii agonizează adânc peste lume şi vis. Şi bezna muscă din întinsul nemărginit, acoperind universul. Absolut fascinant.
O stăină şi-un străin au deranjat legile firii, au rupt iremediabil echilibrul galaxiei. Moartea lumii le curge profund prin vene; ace ei îngheţate, ale lui fierbinţi. Ca focul şi gheaţa, soarele şi luna. Atât de antitezice, exagerat de diferite, dar cu o legătură indispensabilă.
Infinitul se micşoreză în interiorul punctului, se simte; devine invizibil.
Băiatul se uită la domnişoară pierdut, scurs parcă printr-o viziune unică, personală şi subiectivă, filrat printr-o prismă a personalităţii sale originale. Era de-a dreptul uimit, fermecat, de superbitatea fetei, nevenindu-i să creadă că putea să trăiască tocmai acolo, într-un astfel de loc. Dar el nu ştia că aceea era numai şi numai alegerea ei; putea pleca oricând dorea. Şi totuşi, lui i se parea magnific.
Peste copacii aproape dezgoliţi din jurul lor, peste nudul lor maroniu, se aştern picături mici de apă, lacrimi ale cerului, care îi înconjoară asemeni unei coroane de frunze care le întregeşte crenguţele zgribulite de singurătate. Aveau o dorinţă ce le poruncea să depindă de o nevoie inexplicabilă de cineva, de ceva. Orice, oricine, oricând. Doar să fie acolo. Era o trebuinţă prea fantasmagorică.
Amândoi şi-ar fi dorit în acel moment să îşi poată deschide porţile sufletelor şi să privească cum pulsează sângele prin venele frunyelor ruginii, să vadă cum scoarţa copacilor se umezeşte, devenind însângerată; voiau cu ardoare să privească cum roşina se topeşte sub puterea ploii. Atâtea ramuri, atâtea pagube şi dureri stinse cu melancolie şi o melodie de suflet. Izvoare nesecate de lacrimi fierbinţi care se aştern pretutindeni în bătaia vântului. Un câmp infinit de umbre ce pier sub cerul întunecat. O pădure plină de mister în care răul şi binele nu există. Păsările robotizate ale văzduhului ciugulind piesele puzzle-ului în nuanţe de mov.
Natura îl alina pe Lucas cu un cântec de leagăn care răsună neîncetat in urechile lui, în timp ce somnul veşnic îl înfioară... e un citremur şi un vârtej totodată. Superba regină despotică, cea mai tiranică din câte-ar putea vreodată exista, încearcă să-l atragă spre o moarte necunoscută, transmiţându-i printr-o singură privire că locul său nu este acolo.
Oare va ceda atât de uşor? Va lupta sau se va lăsa învins pur şi simplu? Se va evapora fără să se opună?
- Acea perspoană are încearcă să trăiască singură va eşua ca fiinţă umană, rosteşte băiatul lipsit de vlagă, un pic cam prea absent. Inima i se va ofili dacă nu va răspunde altei inimi. Mintea i se va micşora dacă aude numai ecourile gândurilor sale, dacă va lupta veşnic cu conştiinţa, fără a găsi o sursă de inspiraţie, o muză.
Cu aceste cuvinte, a găsit cheia care opreşte timpul, cel puţin pentru împărăteasa malefică.
Odată cu prăbuşirea îngerilor negri are să se cearnă. Nu va mai gusta sânge etern. Nu va mai poseda acel minunat creier abstract de lumină drept glas. Va muri, căci lumea îi va bea nemurirea în noduri. Nu mai are timp decât pentru trei mici lacrimi; venin amar ca nişte existenţe absolute. Va muri odată cu acel suflet negru. Lumina picură prea aproape de sufletul ei bătut în cuie, mai translucid decât însăşi un lichid de cristal. Dar gata, ăsta îi este sfărşitul, iluzia deschiyându-i-se ca un hău dedesubt.
Cum ploaia s-a oprit, aşa a încetat să mai trăiască, a îngheţat în puterea emoţiei şi a fanteziei.
_____________________________________________
Ăsta este un one-shot făcut aşa, de plictiseală, mai de mult. Cred că-l am de vara trecută, iar acum, dând întâmplător peste el prin calculator, m-am gândit să-l postez aici. Desigur, l-am modificat, ştergând din greşelile de tastare şi am adăugat şi diacritice.
Sper din tot sufletul să-i pleacă cuiva, chiar dacă nu este el cine ştie ce minune.
_______________________________________
Fic - Dragoste Infinita || AMV
|
|
