Destiny's Fault

Pagini: 1 2

Moderat de Adele, Enderlicht, Monet, Rares

Monet
Moderator
Din: Seoul
Postari: 1740

Mă cunoaşteţi, vă cunosc...fără nicio altă introducere îmi încep noul fic.

~Destiny's Fault~

Prima Parte

*Different Person*

Chapter I

Sunt diferită? Chiar sunt... Cum nu există doi fulgi de nea asemănători nu există nici doi oameni pe acest pământ care să fie la fel din toate punctele de vedere. Deci, da, sunt diferită!
Oftez şi las iar creionul jos pe foaia de hârtie, cred că pentru a mia oară pe ziua de astăzi. Ce făceam? Nici eu nu prea ştiu iar asta mă face să vreau cu disperare să îmi continui activitatea destul de plictisitoare. Cum se pare că în două ore nu am izbutit să fac nimic simt că este momentul să mă las păgubaşă. De ce a trebuit să stau două ore în faţa unei foi de hârtie fără să fac absolut nimic? Pentru a dovedi că sunt diferită de restul populaţiei acestei planete plictisitoare. Stupidă idee dar eficientă.
Am un mod de a gândi foarte ciudat dar cei care sunt în jurul meu s-au obişnuit deja cu mine. Sunt directă şi spun ceea ce gândesc fără să îmi pese dacă distrug nişte sentimente. Mă consider o persoană sociabilă şi destul de prietenoasă cu persoanele care ştiu cum să se comporte cu mine. De-a lungul timpului am schimbat prieteni după prieteni. Mă considerau la început diferită şi încercau să afle ce se află sub carapacea mea de indiferenţă şi nonşalanţă. Cu timpul îşi dădeau seamă că defapt nu se află nimic, că aşa sunt eu, că nu sunt tocmai normală. Mă catalogau din prima în categoria „ciudaţilor” şi brusc dispăreau din viaţa mea. Cu atât mai bine! Şiam prea bine că firea mea dificilă îmi va da de furcă în relaţiile mele cu comunitatea asta atât de infectă în care trăiesc. A început deja să nu îmi mai pese. Vreau să găsesc şi eu un loc unde să mă simt cu adevărat ca acasă, un loc unde să mă simt întotdeauna bine primită. Există aşa ceva? Am ajuns la concluzia că pentru mine nu există un astfel de loc.
Iară las creion jos. Nu îmi place când sunt melancolică. Urăsc stările astea! De obicei sunt veselă, mai mult cu capul în nori şi niciodată serioasă. Nu m-am gândit niciodată la viitorul meu, la viaţa mea cu toate că sunt în clasa X la un liceu foarte bun. Cum am ajuns aici nu mai ştiu. Cred că am foarte mult noroc.
Probabil că acum mă consideraţi o nebună sau vreo adeptă înrăită a stilului EMO? Nu, mă îmbrac normal, nu mă machiez strident şi părul meu are încă culoarea naturală. Nu am probleme cu personalitatea şi nici nu mă consider neînţeleasă. Sunt exact la fel ca toată lumea ceea ce mă obsedează!
Nu m-am prezentat încă, şi cred că ar cam trebui să o fac! Mă numesc Alina şi atât. Nu am o poreclă şi nici nu vreau una. Îmi puteţi spune simplu Alina. Facebook nu am şi nici nu intenţionez să îmi fac. Generaţia asta cretină în care trăim este prea virusată de PC. Nu ştiu să trăiească clipa, nu ştiu să se poarte, nu ştiu să aprecieze un lucru bun. Sunt ipocriţi şi uneori neciopliţi, cel puţin cei pe care îi cunosc eu, de restul nu ştiu nimic şi nici nu îmi doresc. Cam asta cu facebook-ul. Îl detest! Stau să mă chiorăsc toată ziua la nişte poze. Pozele adevărate nu se păstrează pe facebook şi în suflet. Părerea mea, ideiile mele, ciudăţeniile mele. După cum spuneam, sunt normală!
Ce ar mai fi de spus despre mine? Despre familia mea probabil că aţi vrea să ştiţi ceva, nu? Aflaţi că nu am una. Sunt singură pe lume şi îmi duc existenţa într-un orfelinat. Trist, nu? Pentru mine nu. M-am obişnuit cu ideea şi sincer îmi place independenţa de care dispun. Sunt fericită cu ce am. Lucrez part-time la un restaurant, am banii mei, viaţa mea, intimitatea mea. Nu mi-au lipsit niciodată părinţii. Mă simt bine şi fără. Mă obsedează unii cretini care vin la liceu plini de nervi pe părinţii lor. Ce idioţi!
Gata, m-am plictisit. Mototolesc foaia de hârtie şi o arunc în coşul de gunoi de lângă uşă. Trebuie să ies sau o să mă părjesc aici! Renunţ la pijamale în favoarea unor jeanşi şi o vestă, îmi iau nelipsitul meu ghiozdănel şi ies pe primul geam. De ce pe geam? V-am spus şi v-o repet, sunt diferită şi vreau să demonstrez asta!

Strada e plină de oameni plictisitori care nu spun nimic deosebit. Ce mă enervează această stare de comun. Scutur puternic din cap şi pornesc agale pe strada copilăriei mele. Nimic nu e schimbat. Poate doar nişte pungi şi sticle aruncate în faţa unei bătrânici care cred că cerşea. Îmi trebuie acţiune. Mai am o jumătate de oră până intru la ore dar parcă astăzi nu am chef de ele. Astăzi sufăr de chiulangită. Oricum nu mi se va simţi lipsa. Nu are cine să mi-o simtă. După cum spuneam, eu nu aparţin acestui loc.
Paşii mă poartă însă până la poarta liceului. Îl privesc indiferentă. Nu o să mă ajute cu nimic dacă intru sau plec. Haide totuşi să intru ca să văd cât de stricaţi mai sunt nefericţii mei colegi de clasă. Parcurg coridoarele grăbită şi intru în clasa mea. Toţi „aşa-zişi mei colegi de clasă” erau acolo, care pe unde apucase să se aşeze. Plictiseală ca de obicei. La vederea mea toţi amuţiseră. Forfota care se simţea până la venirea mea se stinse în câteva secunde. Toţi acum mă urmăreau cu privirea, examinându-mi fiecare mişcarea, fiecare gest. Parcă eram un extraterestru într-o cutie plină cu căţeluşi. Toţi erau gri numai eu eram verde. M-am obişnuit demult cu privirile curioase sau răutăcioase ale lor. La început mă dureau dar acum sunt imună la ele. Am creat un zid de protecţie împotriva lor. Mă aşez în ultima bancă rămasă liberă, undeva în spatele clasei ca de obicei, singură. Nu-mi place singurătatea dar decât să fiu înconjurată de astfel de persoane, prefer prima variantă. Deci, cum spuneam, eu şi banca avem o relaţie interzisă. Ce ciudat sună! Un zâmbet îmi înfloreşte pe chipul trist. Reacţia mea a fost sesizată imediat de dragii mei colegi care chiar nu s-au putut abţine să nu îţi facă cunoscută părerea!

- Cred că a înnebunit! Este aşa de patetică, spune una din nesuferitele alea de colege cu accent de piţi!
- Ştiu, cred că e aşa de singură, o completează una la fel de cretină ca şi colega ei!
- Mă deprimă starea ei, sfârşeşte o a treia colegă, şi mai idioată decât celelalte două la un loc. Şi pe mine mă deprimă prostia voastră, dar nu mă plâng!

Într-o lume ca cea în care trăiesc eu acum, fiecare gest îţi este interpretat. E oribil, dar trebuie să îndur şi povara asta. Îmi vine să mă dau cu capul de bancă, iubita mea bancă, dar mie teamă că nefericitele care mă au ca unic subiect de discuţie, o să îmi şi facă internarea la balamuc. Ce să faci dacă viaţa lor este aşa de anostă şi găsesc o plăcere să trăiaască în a altora? Nu au altceva mai bun de făcut decât să mă studieze pe mine. Mi-e şi milă de unele ca ele, dar cred că în curând am să îmi schimb părerea. O să îmi fie scârbă!

Pledoaria enervantă a minţii mele neodihnite din cauza slujbei mele part-time, fu întreruptă în plină ascensiune de apariţia unui nou personaj în colectivul distincs al clasei mele. Cine era? Nu ştiu... Nu îl mai văzusem până acum. În sfârşit ceva interesant pe ziua de astăzi! Banca mea mult prea iubită, relaţia noastră interzisă se sfârşeste aici. Bye, bye, sweet love!
Acum să râdem de stricatele de la mine de clasă. Să vedem cum au să îl întâmpine pe noul venit? Îmi mut privirea obosită spre ele şi observ stupefiată că ele nu au niciun fel de reacţie. Cum se poate aşa ceva? Nimeni nu spunea nici un cuvânt. Linişte totală! Ceva neobişnuit pentru un asemenea eveniment! Îmi deschid ochii larg şi îmi mut din nou privirea, de data asta asupra noului venit care spre surprinderea mea stătea înlemnit, cu mâna pe clanţa uşii, neîndrăznind să spună sau să facă nimic. Nu asta era aşa de încântător la noul personaj de le-a făcut pe colegele mele să nu facă circul obişnuit în astfel de ocazii. Înfăţişarea lui, sau mai bine zis originea lui le-a lăsat fără ticăit. Adică nu originea lui, pentru că nu este vorba de un băiat ci de o fată, iar această fată spre suprindere tuturor celor prezenţi nu este una obişnuită. Este una de origine asiatică. În sfârşit ceva cu adevărat diferit. Ochii aceia micuţi, părul drept şi şaten, ochii căprui şi corpul slăbuţ m-au făcut să tresar. Era cu adevărat frumoasă! Cum stătea ea acolo, în pragul uşii, timidă, neputând face faţă situaţiei. Mă vedeam pe mine la început. Privirile colegilor mei, ca nişte săgeţi otrăvite se revărsau acum asupra ei. Ştiam cel mai bine cât de greu este să fi principalul obiect de referinţă, să fi în vizorul tuturor şi să fii singur. Să nu vezi o faţă familiară, să fi singur între străini. M-am gândit să-i curm din suferinţă cu toate că aveam să atrag din nou atenţia asupra mea, dar fără a gândi prea mult, mă ridic din banca mea şi mă îndrept spre noul personaj. Ea mă priveşte ciudat, neştiind intenţiile mele, neştiind cum să se poarte cu mine. Eu îi zâmbesc şi îi dau mâna mea.

- Bună...Eu sunt Alina! Înţelegi limba română, o întreb eu în timp ce ea îmi prinde mâna în ale sale şi îmi zâmbeşte, dându-şi câteva şuviţe rebele din ochi.
- Eu...înţeleg româna. Mă bucur să te cunosc, Alina. Eu sunt Ga Eul!

Nu ştiu de ce, dar în momentul acela, ceva în interiorul meu s-a spart în mii şi mii de bucăţele lăsând să iasă la iveală un sentiment nou pentru mine. Nu înţelegeam ce se întâmplă cu mine dar nu i-am dat prea mare importanţă datorită colegilor mei care au început să îşi expună deja părerile.

- Ciudaţii trag la ciudaţi, spune unul din ei atât de tare încât să fie sigur că a fost auzit de toată lumea. După această remarcă, absolut stupidă urmează un val întreg de râsete înfundate, de glume seci şi zâmbete subînţelese. Ga Eul îi privea pe fiecare şi zâmbea.

- Nu te deranjează, o întreb eu uimită de prima ei reacţie?
- Din moment ce ei sunt atât de stupizi şi prost crescuţi de au un asemenea comportament, nu văd de ce să mă deranjeze nişte remarci făcute de nişte persoane care nu au un IQ prea mare!

Fata asta face parte din tribul meu. Exact acelaşi raţionament, acelaşi zâmbet superior pe faţă. Sentimentul acela, din nou! Simt o căldură în interiorul meu, mă simt oarecum fericită şi nu pot înţelege de ce! Ce se întâmplă cu mine? Mă simt în momentele astea ca un personaj din desenele animate care descoperă că deţine o putere ascunsă şi încearcă să o controleze. Nu ştiu din ce motive dar am simţit nevoia să încerc şi eu. Am ridicat mâna şi am îndreptat-o spre unul din colegii mei dar nimic nu se întâmplă. Nu am putut să trag cu lasere şi nici să îl omor. Sunt aceaşi cu toate că simt că undeva în piept ceva bate mai tare şi mai zgomotos. Mai bine las sentimentele astea pentru mai târziu, inima mea probabil că se va opri şi fără invitaţii dar începeam să îi cam duc dorul băncuţei mele fapt pentru care a invitat-o pe noua mea colegă să se aşeze lângă mine. Ea a acceptat bucuroasă invitaţia mea ca şi colagă de bancă şi astfel am ajuns să stăm împreună. La scurt timp după instalarea ei în bancă, a apărut pe uşă profesorul de economie. De obicei sunt atentă la ora lui, sau cel puţin la felul lui de a fi, de a se mişca, dar astăzi ceva mă împiedică să fiu atentă la el. Probabil că este ea. Mă simt ciudat de bine şi încrezătoare în mine de când a venit ea. De când a făcut primul pas pe uşă acestei clase idioate şi nenorocite care mi-a mâncat un an de zile din viaţă, mă simt oarecum fericită şi un zâmbet larg îmi stă pictat pe faţa albă ca zăpada.
În câteva rânduri repetate m-am trezit că o privesc pe furiş în timpul orei şi de atâtea ori rămâneam surprinsă de trăsăturile ei. Era chiar foarte frumoasă şi zâmbea mereu. De câte ori am întors capul spre ea, de atâtea ori ni s-au întâlnit privirile. Nici ea nu putea fi atentă. Ce coincidenţă. Oare şi în ea se luptă nişte sentimente ca şi în mine? E pentru prima oară când mă întreb aşa ceva. Mă simt ciudat.
Ora infinită se sfârşeşte într-un final iar profesorul iese din clasă serios şi hotărât ca întotdeauna. Sper ieşire îmi aruncă o privire, se opreşte o secundă şi îşi reia drumul până în cancelarie unde probabil o să bea o cafea cu mult zahăr. Eu nu am observat ultima sa privire...eram pierdută din nou în universul meu paralel cu lumea asta. M-a trezit din visul meu frumos remarca unuia dintre colegii mei deosebit de proşti.

- Ai văzut cum se uitau „ciudatele”, una la alta în ora de economie? Pot să pun pariu că Alina e pe invers!
- Da...ştiam noi că nu e normală, continuă unele fete.
- Eu nu duc lipsă de curaj şi ştiţi foarte bine că nu vă suport pe niciunul dintre voi, spun eu privindu-le feţele ploate. Din partea mea, puteţi să vă duceţi toţi dra*u! Vă fac chiar reducere pâna la poarta iadului! Însă ceea ce mă disperă cel mai tare este că pe deasupra că sunteţi o grămadă de idioţi cu dizabilităţi mintale mai da-ţi drumul şi la zvonuri de astfel de natură, cum ar fi preferinţele mele sexuale. La naiba...voi crede-ţi că totul se învârte în jurul sexului? Ce retardaţi! Mă deprimaţi prin prostie şi prost gust!
Nu mai stau să le mai fac o altă pledoarie în care să le explic ce se petrece în mintea mea pentru că nu are rost cu ei. Sunt nişte animale pe care oricât de mult ai încerca să le schimbi nu vei reuşi niciodată. O data ce o idee le intră în cap, este foarte greu să le-o mai scoţi de acolo. Îmi iau geanta de sub bancă şi ies din clasa aia plină de paraziţi. Probabil că o să vi se pară că vorbesc foarte urât iar limbajul meu este foarte neadecvat, dar credeţi-mă nici mie nu îmi face plăcere să folosesc astfel de apelative zilnic.
Eahh...am scăpat şi de asta. Mă duc la restaurant. Cel puţin acolo mă voi simţi bine...voi fi adâncită în muncă şi voi uita de şcoală, de tot ce mă înconjoară.
Însă nu apuc să ies pe poarta liceului că aud o voce că îmi rosteşte numele. Era Ga Eul care alerga spre mine cu geantă în braţe.

- Pot să vin cu tine? Nu pot să stau în clasa aia. Toţi se poartă aşa de urât!
O privesc timp de o clipă şi dau afirmativ din cap. O să fie o zi interesantă totuşi! Şi eu care nu vroiam să merg la şcoală astăzi!

***Acesta a fost primul capitol. Sper că va plăcut şi că veţi vrea un next. Aştept comentariile voastre. See ya!***

_______________________________________