Enderlicht
Moderator
 Din: Shangri-La in reverse
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 540
|
|
Gata, gata! Nu va panicati !  Am venit, dupa o intarziere enorma, desigur, dar... AM VENIT !
Vizionare placuta. 
SEZONUL 2
Episodul 59 – Conexiuni trainice & revelatii – partea 1 [Ioana’s POV]
Arta medievala infatisa macabrul drept o hora alegorica in care dansau numai morti. Instinctul de aparare al oricarei fiinte decurge din rapiditatea reflexelor, iar, in cazul meu, acoperirea ochilor era cea mai la indemana solutie.
Precum un ritual primitiv de initiere catre puritate, pacientul se lasa mutilat de membrul personalului, in cel mai silentios mod posibil, degajand fumul catastrofei diavolesti. Din aura si peisaj nu lipseau decat incantatiile, inlocuite, pe alocuri, cu simfonii de implorare si suferinta, care se auzeau surd de la etaj. Inghit spre a-mi umezi gatlejul.
Abia in acest moment, la impulsul meu neconditionat, ‘croitorul’ mi se adreseaza :
« Eleva lui Madara-sama, nu, Kei ? », spune acesta siret, « Sunt profund incantat sa te cunosc. Iarta-mi brutalitatea, dar acesta, din bratele mele, este un pacient mai special. El considera ca este un inger cazut, si, daca un ii atasam aripi, in fiecare zi, pentru ca acesta sa si le smulga, in semn de loialitate fata de zeitatea in care crede, s-ar tangui continuu, nelasandu-ne sa avem parte de ragazul vietii.”, ofteaza scurt, apoi isi sterge sudoarea de pe frunte, “Momentul in care ii sunt puse aripile este unicul lui moment de docilitate, caci, in rest, se impotriveste cu vehementa oricaror alte conditii impuse, precum un cal naravas.”
Cand parea ca a incheiat, Kei ia cuvantulm politicos:
“Am adus mancarea, iar ea”, aratand spre mine, “m-a insotit pentru a face cunostinta cu pacientii.” Se indreapta spre o policioara, lipita de peretele din dreapta odaii, si asaza farfuria acolo. ‘Croitorasul cel viteaz’ incuviinteaza din cap, lasandu-ne sa iesim din salon. Pfiu, simt cum presiunea din aer scade considerabil, o data cu iesirea din acesta si racorirea interioara a spiritului.
Calm, Ioana, calm. Asta a fost tot.
“Oh, mai avem doua saloane; hai sa ne grabim.”, Kei reuseste sa ma deconecteze din mini-universul creat de mintea mea agera.
« Cat este ceasul ? », intreb eu inocent. Kei tinteste cu degetul pe un perete, iar privirea mea urmeaza intocmai ‘dreapta imaginara’ pe care o traseaza. Ceasornicul suspendat indica ora 8 si jumatate. Oh doamne ! Ii trecut de ora mea de culcare. *sarcasm, sarcasm, sarcasm*.
Dar, ma supun vorbelor lui Kei, fiindca ma simt in siguranta atata timp cat il urmez. Este, totusi, singurul ‘normal’ de pe aici, si vreau sa imi validez aceasta impresie.
De aceasta data, ajunsi in sala de mese, l-am ajutat pe Kei, luand eu Nizami o farfurie cu mancare, pentru a mai economisi timp. Astfel, ne-am indreptat catre cele 2 camere ramase de la parter, si, o data cu ele, se va fi terminat cosmarul din aceasta seara.
Si, in repetate franturi de clipa, stau si ma gandesc cum poate acesta sa fie doar inceputul…
Am intrat in sala 4, urmata orbeste de Kei. Pe usa era gravat numele ‘Yoko Sakeira’. Inauntru, pe un pat, sprijinita de peretele din lemn reavan, statea Yoko, lacrimi greoaie precum plumbul oparindu-i chipul de portelan.
Parea atat de intristata, incat, nu m-am putut abtine sa nu ma apropii. Ingenuitatea ei m-a captat definitiv, facandu-mi picioarele sa se deplaseze independent de ratiune si vointa catre coltul acela in care se afla ea. Am asezat farfuria langa, pe cearsaf, si am scos un servetel din buzunar, stergandu-i lacrimile. Telepatic, am intrebat-o ce s-a intamplat.
Sunt usor impresionabila.
Aceasta isi ridica, in cele din urma privirea, facandu-si gandurile cunoscute. Si nu, nu mi-a vorbit, ci, mai degraba, printr-o serie de cadre, mi-a aratat sursa nefericirii ei. Filmul se derula in irisul ei, si s-a terminat intr-o fractiune de secunda, timp in care ochii mei au asimilat fiecare imagine in parte.
Ochii acesteia imi dezvaluisera o poveste a unei fete tradate de propriul iubit, din cauza abilitatii ce o diferentia de ceilalti. Dupa aceasta, fata s-a trezit intr-un sanatoriu in care a fost fortata sa se acomodeze.
Era, probabil, povestea vietii ei, transpusa in imagini. Mi-am incins bratele in jurul gatului ei, iar, in acel moment, Kei a intervenit:
“Yoko este muta, nu poate transmite lucruri decat prin imagini. A incercat sa se sinucida de nenumarate ori, ca majoritatea pacientilor din acest ospiciu. O mai putem vizita si maine, cand se va simti mai bine. Momentan, are un atac de amintiri ce o rascolesc, si trebuie lasata sa se odihneasca.”
Desi parea crud, Kei avea dreptate. Fiinta umana trebuie sa evolueze pana in punctul in care poate sa se autoconsoleze. Deja era tarziu, iar amurgul de pe fereastra intretinea o atmosfera tainica.
Cand am iesit din camera, am suspinat adanc, promitandu-mi in sine ca voi reveni in camera fetei pentru a ii verifica starea de spirit, maine dimineata.
Ultima camera, cea cu numarul 5, ne imbia sa intram, pentru a incheia seara. Deschizand usa, ochii imi sunt invadati de puzderia de neoane, care, combinate cu albul imaculat al peretilor, alcatuiau un fel de decor…ALB !
Cateva pisici, vreo sase cred, erau ametite de straluminarea aceasta excesiva, asa ca se ascundeau cu capul sub rama unui pat. Abia in acel moment, privirea imi este atrasa de baiatul, sau chiar baietelul, care sarea pe salteaua acestuia. Parea extaziat, dintr-un anumit motiv, si avea, in jurul ochilor, doua bandane negre.
“Sai este orb.”, ma anunta Kei, “Si, de aceea are camera opositor de luminata. Din pacate, el simte nevoia sa chinuie si pisicile cu aceste neoane ce vegheaza intens.”
Baiatul, caruia tocmai i-am aflat numele, ‘Sai’, se opreste din balanganit pe saltele si sare din pat, indreptandu-se spre noi. In fata lui Kei, adulmeca farfuria din mana lui si i-o insfaca, ca un barbar. Apoi, fara sa ni se adreseze, infuleca precum un haplea. Kei se pregateste sa iasa din incapere, spunandu-mi ca, daca vrem sa sa un fim si noi imbucati cu atata pofta, mai bine am iesi cat mai avem ocazia. Am suras, iar, inainte sa inchid usa, am aruncat o singura privire in urma, gandindu-ma cam cat de mult imi seamana acest flacau. Asa faceam si eu cu mancarea de la Fast Food.  )
Se facuse ora 9, iar Kei incepuse deja sa se simta obosit (avand in vedere ca se ocupa de pacienti de dimineata). Va trebui sa ma obisnuiesc cu acest bioritm, asa ca, m-am retras, ingandurata, in camera mea (unde am fost condusa de catre el, evident; era tot la parter, pe un alt culoar, langa celelalte camere ale angajatilor).
Acolo, m-am asesta pe pat, in intuneric, privind insistent suprafata neteda si prafuita a noptierei.
________________________________________________________________________
In prezent, in dus, ora 5 dimineata [si ceva]
“Apei i-a fost data puterea magica de a deveni seva vietii pe Pamant.” – Leonardo da Vinci
Concepte furtunoase imi impanzeau mintea, iar, in lutul pielii mele umede, erau zdrobite si impamantenite pacate stramosesti. Fiecare picatura de apa curgea precum margelele de plumb, pielea devenind la fel de prapastioasa si stafidita ca mintea pe care o invelea.
Simteam o durere indescriptibila la nivelul cutiei toracice, care ma determina sa imi schimonosesc trasaturile fetei, infuriindu-ma peste masura.
Intotdeauna am avut viitorul planificat, batut in cuie. Dar acum…ce voi face? Cum voi supravietui, in singuratate ?
In aceste momente de agonie crancena, pastelul cerului meu se deforma, scorojindu-se, imbracandu-se intr-o cromatica tuciurie.
In chinul meu, ochii nu s-au putut supune si au eliberat serul lor specific, menit sa-mi clateasca vinovatia.
Plansul meu isteric era acompaniat de sughituri astupate.
Nu detineam puterea de a-mi vindica ranile psihice, care imi bantuiau fiecare coltisor al ‘camarii intelectuale’ si imi asupreau, incetul cu incetul, fiinta.
Scotocind in strafundurile mintale, m-am avantat pe carari nebatatorite, in incaperi abisale, iesindu-mi in cale franturi de amintiri.
~Flashback~
Ploaie, de zile intregi ploua intruna ! Priveam amortita, pe geam,cum picaturile se scurgeau domol pe flori, lasand o dara umeda si proaspata. Asteptam cu nerabdare sa se incheie orele, pentru a putea merge acasa, caci era sfarsitul saptamanii.
Nu aveam cine stie ce prieteni, ca sa poti zice ca mergeam sa fac eu stiu ce in weekend. Din contra, eram considerata foarte ‘uracioasa’ de catre majoritatea colegilor mei, fiind exact genul de tocilara tipicara.
Intotdeauna mi-a pasat, dar, in acel moment, eram prea doborata de oboseala pentru a putea sa ma gandesc mai profund la existenta mea. Suspinam in interior, gandindu-ma la cat de distractiva li se parea unora viata, in timp ce a mea trebuia stratificata din scoarta in scoarta, viitorul fiindu-mi asigurat, chiar pana la facultate. Si, eram doar clasa a cincea…
Clopotelul suna de iesire, si toata lumea se zbantuie de fericire.
Indreptandu-ma alene spre casa, neavand umbrela, observ cum forfota oraseneasca nu inceta, si cum fiecare se grabea sa ajunga la casa lui.
Trecand pe langa cateva cladiri de locuinte, observ cum ele, impozante, aratau ca niste fortarete bantuite in timpul acestei ploi torentiale.
Oare ce-avea sa zica mama cand ma va vedea leoarca, fiindca hoinaresc aiurea prin oras? Nimic, saraca, doar e mama.
Cand eram mai mica, intotdeauna ma ducea si ma aducea cineva la scoala, din cauza temerilor patologice ale mamei, care tinea sa ma protejeze ca pe un fel de artefact din platina.
Si iata-ma acum, mergand singura, singurica. Acum as fi avut nevoie de cineva care sa imi fie alaturi, acum, cand ma simteam atat de vulnerabila spiritual. Tocmai ce avusesem o cearta pe la scoala, nici nu imi amintesc, dar atat de mult ma afecta, incat, ma puteau napadi lacrimile in toiul ploii.
Colegii mei mereu radeau de faptul ca cineva ma lua de la scoala. Pentru un copil este atat de rusinos sa fie vazut cu un adult ? Eu pur si simplu nu intelegeam. Nu era vina mea. Si, chiar daca ma consumam pe moment, imi placea sa fiu adusa si luata de la scoala. Macar nu eram singura, cum sunt acum…
Si, dintr-o data, observ ca ploaia s-a oprit, in timp ce imi sterg umezeala ochilor. Imi ridic privirea si observ cum in jurul meu inca se mai auzea ropotul, dar, eu nu il mai simteam. Ma intorc si observ ca cineva imi tinea o umbrela.
Era…Teodora.
“De ce nu iti iei niciodata o umbrela si te incapatanezi sa mergi pe jos si sa te uzi?”, rade aceasta.
In spatele ei era Silvia, care imi zambeste cald si imi face cu ochiul (in stilul ei caracteristic).
Si, aici s-a incheiat. Aici s-a incheiat un moment care mi-a induiosat inima, si care m-a facut sa realizez cine imi sunt adevaratii prieteni.
Si, am ramas asa, pentru totdeauna.
Am avut ce invata atat de la Teodora, care era indiferenta, increzatoare si ambitioasa, cat si de la Silvia, o FA-ptura gingasa *Iordache reference* care mi-a luminat fiecare zi, de cand am cunoscut-o. Imi venea sa le imbratisez pe loc, sa le spun cat de mult le admir.
Dar, in tacerea mea filozofica, am stiut sa pretuiesc persoanele care ‘mi-au intins umbrela’, cand aveam atata nevoie, eliberand toate artificiile gandurilor mele.
~ End Flashback ~
‘Si nu vei muri, nu in bratele mele’
________________________________________________________________________
Lacrimile au incetat subit, ramanand doar urma lor aspra si sarata, coscovita, transformandu-se usor, usor intr-o umbra metalica, de sange.
Ma simteam precum o mimoza, rememorand momente tragice ale vietii mele unor prieteni imaginari, lasandu-ma coplesita de emotie.
Iesind din dus, realizand ca in preajma mea nu este nimeni, imi revin. Trebuie sa imi traiesc viata, pentru ca pierderea celorlalte doua sa nu fie in van. Telul meu, improvizat, este sa ispasesc pacatele lor, pe langa ale mele, pentru a-mi prelungi durata de viata…
Pentru a le revedea, candva, acolo sus, si a le impartasi tot ce ma macina …
________________________________________________________________________
Am iesit in pridvor, observand ceata densa ce trona in vazduh, si tinandu-mi cana cu ceai aburind tot mai strans. Kei probabil ca doarme la ora asta, atat de apocaliptica.
Sprijinit de unul din stalpi era, probabil, un membru al personalului. Un baiat, cam de varsta lui Kei, cu parul saten deschis, ce reflecta atent la priveliste.
« Te framanta ceva ? », intreaba acesta, nestingherit, dar blajin, ca si cand am fi fost prieteni de o viata.
______________________________________________________________________________
Scuzati, inca o data, nesimtirea mea incurabila, promit sa nu se mai repete ! ^^ (dar nu imi tin niciodata promisiunile  )
So, weekend placut si toate cele !
Nu uitati sa vizitati pagina noastra de facebook  :
---->LINK<----
Modificat de keepthefaith (acum 13 ani)
_______________________________________
~ Fost-am keepthefaith/Regen/Licht, candva. ~
Took my love down to Violet Hill , There we sat in snow.
|
|
succes cu ep de vineri 
.O sa vedem noi xD.Stiu eu ca o sa fie ceva interesant 
.Acum sa vedem ce ne pregatesti draga mea Ioana,abea astept sa vina maine si sa savurez capitolul:>.Sper sa fie ceva romance,intre Madara si Ioana-chan<333.Cine poate sti,inafara de tine si Teodora? 
, fiindca, capitolul este incomplet si, as vrea, daca ma lasati, sa il slefuiesc asa cum trebuie si sa vi-l postez maine in forma lui finalizata ! ^^ 
Ei bine... este ok acum ca a venit! Mi se pare un capitol plin de sentimente, in rest nu pot sa comentez deoarece nu am ce! Astept cu nerabdare capitolul urmator!
, eu n-am criticat pe nimeni ! Urasc sa fiu acuzata de lucruri pe care chiar nu le fac. Doar te incurajam, si chiar daca sfaturile erau prea dure, eu nu ti-am zis nimic de rau legat de fic-ul tau. 
_600_315012.jpg)
