Lumea noastră Anime
Păşeşte în lumea noastră Anime! 		Lista Forumurilor Pe Tematici
Lumea noastră Anime | Reguli | Inregistrare | Login

POZE LUMEA NOASTRă ANIME

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
barbyDana pe Simpatie
Femeie
25 ani
Bacau
cauta Barbat
28 - 46 ani
Lumea noastră Anime / One-shots / Argint, stele și suflete (final version) Moderat de Adele, Enderlicht, Monet, Rares
Autor
Mesaj Pagini: 1
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
Capitolul I

Nu e nimeni aici!


Sheffield, oraşul pe care îl ştiu de o viaţă, oraşul în care am văzut prima rază de lumină, oraşul în care mi-am făcut prietenii cu care aş putea traversa Styx-ul. Iar acum, în clasa a X-a, la vârsta de 16 ani, în această zi memorabilă de 9 martie 2008, este oraşul de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, oraşul din care mă mut, probabil, pentru totdeauna.
Parcă mai am în minte scene din copilărie: coroana nucului sub care petreceam ore întregi cu Zack şi Alexis şi care ne adormea cu adieri reci şi sărate... Îmi va fi un aşa dor de el! Iar şcoala... Când mă gândesc că toţi trei rămâneam pe holurile pustii, după ore, şi vânam fantome imaginare, apoi fugeam în hohote disperate când se ivea vreun profesor. Am multe amintiri plăcute pe care cu siguranţă le voi regreta. De aceea, nu am de gând să-mi iau rămas-bun de la prietenii mei. Despărţirile sunt neplăcute pentru mine, îmi lasă un gust amar... la propriu. Păcat că firma la care lucrează tata e pe cale de faliment, aşa că l-au transferat în Japonia, într-un oraş numit Osaka, un oraş relativ mare și important pe plan economic. Vocea grăbită a tatălui meu mă chema:
- Sarah? Eşti  gata? Avionul nu aşteaptă  pe nimeni...
Deşi dă impresia că e un om mai sever, ştiu că în sinea lui e calm... şi are un simţ ciudat al umorului. De fapt, severitatea lui ocazională se datorează şi decesului mamei mele, iar suferinţa prin care a trecut l-a schimbat, l-a... metamorfozat. Deşi în sinea noastră încă îi mai ducem dorul, am învăţat să ascundem asta, viaţa merge mai departe.
- Vin imediat! Doar să mă asigur că nu am uitat nimic.
Haine destule mi-am luat, pozele cu mama sunt toate, amintirile de la Zack şi Alexis, verificat. După ore întregi de mers cu taxiul şi cu avionul, iată-mă în Osaka. Simţindu-mă cam ameţită şi bucurându-mă că sunt din nou cu picioarele pe pământ, doream să găsesc un loc pentru a respira aerul asiatic. Mă plimbam prin aglomeraţia urbană şi vuietul uniform de maşini. Undeva lângă un pod, deasupra unui curs de apă, am simţit ceva ciudat: un vânt rece asemenea celui de sub nuc îmi atingea faţa şi îmi răsfira părul. Am inspirat calmă şi mulţumită, aveam sentimentul că nu va fi aşa de rău aici, că îmi va plăcea. Un taxi ne-a dus la o adresă indicată de tata pe o scrisoare. Noroc că în Japonia se vorbeşte şi limba engleză. Şi iată, mă găsesc în faţa unei noi case... Părea... mare...
- Sarah, îţi ofer onoarea!
Tata m-a lăsat să fac eu primul pas în noua casă. Frumos din partea lui... sau poate era un semn de laşitate?! Oricum, am urcat încet treptele către uşă, am introdus cheia, am învârtit-o de două ori cu un mic efort şi am apăsat pe clanţă; aceasta suna ca şi cum n-ar mai fi fost folosită de secole. Concomitent cu primul pas, acelaşi vânt rece ca cel de sub nuc mi-a adiat prin păr; un fior m-a cuprins. Cum era posibil?
Un zgomot puternic s-a stârnit, se auzeau izbituri repetate care mă înconjurau, iar casa începea să se rotească haotic. Am început să mă învârt şi toate simţurile mele o luau razna, cred că înnebuneam... Tata a venit în grabă, m-a luat în braţe şi mi-a zis:
-Sarah! Sarah? Uită-te la mine!  Inspiră  adânc,  expiră!  Sunt
doar ferestrele, mă mir că sunt deschise.
După ce le-a închis, a venit la mine, m-a strâns uşor de braţe şi mi-a spus:
- Te simţi bine? N-ai de ce să te temi! Nu s-a spart nicio fereastră...
Pe buze mi s-a stârnit un zâmbet. Ştiam că tata a făcut iar una din glumele sale ironice.
-Tată...! i-am spus împingându-l uşor.
El a zâmbit, dar prin zâmbetul lui vroia să îmi arate că, deşi a făcut o glumă, încerca să îşi prezinte scuzele şi să îmi alunge starea de şoc. L-am privit în ochiîmbufnată, dar cu o oarecare recunoștință. El s-a apropiat, m-a sărutat părinteşte pe frunte şi a plecat să aducă şi restul bagajelor.
Şi aşa se termina o zi lungă... Stăteam în camera mea, rezemată pe un scaun vechi de lemn şi priveam apusul Soarelui prin fereastră. Îmi amintesc că în Sheffield apusul era de un roşu plin, dar aici... aici tinde spre gri. Ciudat!... Mii de gânduri îmi străbăteau mintea, ştiam că de mâine voi începe o viaţă nouă, o şcoală nouă, o lume nouă, poate şi prieteni noi. Oare cum mă voi descurca?! Dar lăsam totul în voia sorţii, ca de obicei. Nu plănuiam să mă schimb, să fac ceva ieşit din comun sau să atrag atenţia, doream să fiu eu însămi.
Se părea că această zi a fost cam obositoare, simţeam nevoia să dorm adânc, să mă odihnesc. M-am întins pe pat şi am început să privesc tavanul. Fără să-mi dau seama, pleoapele mi s-au îngreunat şi am adormit. Se părea că nu urma să am parte de un somn sec.
Visam că ieşeam pe uşa casei, mergeam la noua mea şcoală. Emoţiile m-au cuprins de mult, dar, alergând pe alee, am realizat că mi-am uitat geanta. Când m-am întors, atmosfera a devenit brusc gri, iar copacii foşneau într-o dezordine haotică. Am început să alerg spre uşă, dar oricât de repede alergam, pe atât de departe uşa părea. Din motive necunoscute, m-am împiedicat, iar în timp ce cădeam am închis ochii. M-am găsit în faţa uşii, cu mâna pe clanţă. Am început să trag cu disperare, dar fără reuşită, uşa se încăpăţâna să se deschidă. Fără să ştiu dacă făcea parte din vis sau din exterior, din viaţa reală, o voce îmi vorbea, mă înconjura, se auzea de pretutindeni:
- N-ar fi trebuit să fii venit niciodată aici! Pleacă! Pleacă!...
Aceste cuvinte, ca printr-un şoc, m-au trezit. Cum am deschis ochii, într-o clipită, am văzut cum deasupra mea ceva negru se risipea, ca fumul. A fost un moment foarte scurt, nu eram sigură dacă a fost ceva real sau doar în imaginaţia mea. Aerul din jurul meu s-a răcit brusc. Am început să tremur. Mă uitam speriată, dar şi precaută, în jurul meu. Căutăm orice semn care îmi putea confirma că ce am văzut a fost real, dar... nimic. Oricum, ce puteam vedea pe întuneric la ora două după miezul nopţii. M-am lăsat pe spate şi, ca să mă simt protejată, mi-am pus plapuma pe cap; voiam să nu văd nimic şi să nu fiu văzută de nimeni. Am încercat să-mi găsesc somnul, dar se părea că s-a rătăcit de tot. Toată noaptea, până dimineaţa la ora 7, am încercat să mă conving că ceea ce am văzut a fost doar o halucinaţie, o rămăşiţă din vis care s-a imprimat în privirea mea.
Dar această nouă zi avea să-mi aducă un fragment de realitate, urma prima mea zi de şcoală... din nou! Tata m-a condus la şcoala cea nouă, el avea un simţ al orientării mai dezvoltat decât al meu şi, oricum, şcoala nu era așa departe, mersul pe jos era o plăcere. Când am zărit şcoala, m-am oprit şi m-am ascuns în spatele unui copac, apoi l-am tras şi pe tata. Îmi era jenă ca ceilalţi să mă vadă în momentul ăsta. Cine vine cu tatăl său la școală? L-am tras de mâna mai aproape şi m-am asigurat că nu ne vede nimeni.
- Deci...
- Deci...
- Până aici mi-a fost...
Tata a zâmbit întrebător, cred că simţea că ceva mă mâhneşte. Noroc că nu a insistat. Oricum, nu-i puteam spune despre vis, m-ar fi crezut sărită de pe fix, cu mici exagerări adăugate de mine.
- Uite, ți-am cumpărat ceva.
- Un jurnal?
- Sper să te ajute să îți mai descarci sufletul, să fie ca primul tău prieten de aici care să nu îți trădeze niciodată secretele.
- Mulțumesc, tată, dar cred că aș vrea să îmi fac prieteni umani.
- Alegerea e a ta, Sarah. Să vin să te iau după ore?
- Nu cred că e nevoie...
- Bine... Atunci... dă-i gata, fetiţo!
L-am privit îmbufnată.
- La revedere!
- La revedere, Sarah!
Ştiam că tata avea dreptate, prima impresie contează, deci, pentru a mă integra cât mai bine, trebuie să am un comportament cât mai plăcut. Cât de greu poate fi?
Eram în faţa porţii... Odată cu primul pas, am simţit cum păşesc într-o altă lume, o lume căreia voiam să-i inspectez toate detaliile. Am început să merg pe trotuar tot înainte rotindu-mă încet. Era o curte aşa de mare... Era plină de copaci, bănci şi alei; avea chiar şi nuci. Rotindu-mă, am început să merg cu spatele şi, din neatenţie, am simţit că am dat peste cineva... sau ceva. Când m-am întors, Soarele m-a orbit. Nu puteam vedea pe cine am lovit, tot ce am reuşit să spun a fost:
- Scuze, nu a fost cu... intenţie...
- Nu-i nimic, se mai întâmplă.
Aceste vorbe veneau din partea unei voci groase. Acel cineva s-a apropiat încet de mine blocând în totalitate Soarele. Pentru început am crezut că am dat spate în spate cu Luna, apoi am crezut că era un profesor, dar, în final, s-a dovedit a fi un băiat, unul normal. Zâmbea şi mă privea cu blândeţe, eu i-am răspuns cu un zâmbet la fel de plăcut, dar privirea mea era mai mult curioasă. Era un băiat înalt, cam cu 10 cm peste creştetul meu; şi eu care, pentru o fată, mă consideram înaltă. Avea părul castaniu, cam de aceeaşi nuanţă ca a mea, iar ochii... erau aşa de blânzi şi de... căprui; faţă de ochii mei verzi, ochii lui îmi inspirau încredere. După câteva secunde bune de tăcere şi de priviri curioase, vocea lui m-a trezit dintr-o stare de vis:
- Hei!!! Mai e cineva  acolo? Eu  sunt Josh.
Apoi a întins mâna, arătând că  vrea să mă cunoască. În mintea mea răsuna un singur gând, nu ştiam de ce mi-a vorbit în engleză. Și-a dat seama că nu sunt din zonă? Era chiar aşa de evident? Normal că era, nu arătam deloc ca asiaticii. În cele din urmă, am întins şi eu mâna.
- Sarah. Încântată!
- Şi eu! Din câte văd, nu eşti din zonă, nu? Ce te aduce pe aici? Care e povestea ta?
Pentru un băiat pe care de abia l-am cunoscut, părea destul de încrezător pentru o primă discuţie, una cam spontană. Părea atât de comod, atât de... deschis, parcă m-ar fi cunoscut deja. De aceea, nu doream să fiu mai prejos, trebuia să fiu la fel de deschisă.
- Povestea mea... greu de spus. Provin din Sheffield, un oraş din Anglia. M-am mutat aici ieri, cu tata, afaceri şi lucruri de genul.
- Dar mama ta?
- Mama nu a fost prezentă când m-am născut. Deci, nu știu unde e.
Pentru un moment s-a făcut tăcere, Josh nu realizase că am făcut o glumă, chiar nu ştiu de ce am spus asta.
-Ce?? a spus Josh puţin şocat şi scuturându-şi faţa parcă ieşind din nedumerire. Glumeşti, nu?
Am început să râd, Josh râdea şi el. Cred că involuntar am moştenit simţul ciudat al umorului de la tata. Oare începeam să semăn cu el??
- Mama a murit când eram mică, aveam la 3 ani. Nici nu   mi-o amintesc. Bine că mai am poze care să-mi arate, din când în când, chipul ei.
- Îmi pare rău să aud asta. Nu ştiu cum e să trăieşti fără mamă, dar îmi pot imagina... chiar cred că pot.
- Mersi! Nu-i nimic, m-am obişnuit.
- Şi... că tot eşti nouă aici, probabil că ai nevoie de cineva care să-ţi prezinte şcoala şi împrejurimile.
- Mi-ai citit gândurile!
- Ei bine, ce zici, facem o tură? Mai sunt zece minute până încep orele.
Mi-am trecut mâna prin păr şi am dat din cap aprobator. Era logic că doream să ştiu mai multe despre locul în care mă aflam, iar Josh părea un băiat de treabă. În inspecţia noastră prin şcoală, Josh a început să-mi prezinte anumite persoane:
- Aceea e  doamna  Smith,  profa  de sport. Cred că vă veţi întelege bine, vorbiţi aceeaşi limbă. Acolo e domnul Kenshi, proful de istorie, fata de acolo este şefa noastră...
Josh s-a oferit să mă și ajute cu lecțiile. Cum nu cunoșteam limba japoneză, el s-a gândit să îmi traducă cursurile și să roage profesorii care cunosc limba engleză să o vorbească, pentru mine. Frumos din partea lui. Din fericire, toți colegii mei îmi cunoșteau limba. Speram să le întorc favoarea și ca în timp să învăț la rândul meu limba lor. Limba japoneză era chiar interesantă. Când aproape să terminăm turul şcolii, undeva pe nişte scări, am zărit pe cineva, un băiat... Mă privea pătrunzător, ciudat, iar privirea lui parcă mă ameninţa. Pentru câteva secunde bune am rămas blocată cu privirea înspre el. Fiori adânci îmi coborau pe șina spinării, brusc mi s-a făcut frig. Cred că acea imagine mi-a rămas imprimată în minte, toată ziua m-am gândit la acea scenă. Mă obseda pentru că nu înţelegeam de ce mă privea aşa.
Astfel, prima zi de şcoală s-a dus. Eram acasă, era ora 19, aproape că se înserase. Stăteam pe scaun aproape de fereastră şi priveam din nou apusul Soarelui. De afară se auzeau nişte voci vagi, o discuţie între cel puţin două persoane. Reuşisem să realizez că una din voci era a tatălui meu, dar nu ştiam nicicum cine era cealaltă persoană. Deodată, am auzit o replică care mi-a stârnit o amintire:
-N-ar fi trebuit să fii venit niciodată aici!
    Am tresărit imediat din scaun, am mers la fereastră și am zărit o persoană plecând de lângă tatăl meu. Ce?? Era... era băiatul de la şcoală, cel cu privirea ciudată. Cum putea ştii unde locuiesc, de unde îl cunoştea pe tata şi ce putea discuta cu el? Puteam să aflu răspunsul foarte simplu, trebuia să-l întreb pe tata, dar, din motive prosteşti, îmi era teamă. Nu mai voiam să ies din cameră. Era singurul loc în care mă simţeam, cât de cât, în siguranţă. Am încercat să dorm, să uit de întâmplarea cu băiatul misterios, dar... nimic, niciun pic de somn, acest gând mă măcina. Fără să realizez, am adormit, şi se părea că era din nou un somn activ. Visam că eram într-un loc pustiu, era întuneric pretutindeni; nu puteam desluşi absolut nimic, iar o voce răsunătoare îmi spunea repetat:
- Aminteşte-ţi de tatăl tău! Aminteşte-ţi de tatăl tău...
Aceste cuvinte le-am auzit încontinuu până dimineaţa. Neliniştea pe care mi-a transmis-o acel vis m-a trezit spontan, din nou, la ora 7. În acel moment, toate gândurile mele se îndreptau spre tata, mă bântuia senzaţia că ceva e în neregulă. M-am ridicat iute din pat şi am coborât scările către parter, mă aşteptam să-l găsesc pe tata în bucătărie gătind, ca de obicei. Dar nu şi în această dimineaţă... Bucătăria era pustie; nici urmă de masă în curs de preparare, niciun miros de fum de la focul aragazului, nimic. M-am trezit eu prea devreme sau prea târziu? Oare tata încă dormea? Am urcat scările în grabă la etaj şi am alergat spre dormitorul lui, dar   m-am oprit brusc în faţa uşii. Îmi era jenă să intru. Dacă îl surprindeam într-un moment nepotrivit? M-am apropiat într-un final de uşă, am pus mâna pe clanţă şi am început să vorbesc în şoaptă:
- Tată! Eşti acolo? Pot să intru?
Dar niciun răspuns... Oare încă dormea? Totuşi, mi-am  făcut curaj. Ce se putea întâmpla? Când am deschis uşa, o briză rece m-a lovit. Fereastra era deschisă, iar perdeaua flutura în vânt de parcă anunţa că în cameră nu se afla nimeni. Aşa şi era! Patul arăta mototolit, de obicei nu era aşa. Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru: poate tata a avut vreo urgenţă la muncă şi a plecat în grabă. Nu a vrut să mă trezească aşa că a plecat fără să mă anunţe. Totuși, putea măcar să lase un bilet. L-aș fi căutat la locul de muncă, dar nici măcar nu știam unde își are sediul firma lui. M-am calmat puţin. Mă mulţumeam cu ideea că e la serviciu, aşa că m-am dus liniştită la şcoală.
Când am intrat pe hol, Josh mă aştepta în faţa uşii clasei noastre. Ceva era diferit la el, îmi zâmbea plăcut şi îşi ţinea mâinile la spate. M-a salutat, eu am făcut la fel. Apoi m-a luat prin surprindere… Josh şi-a întins mâinile; în ele ţinea un trandafir. Nu ştiam ce să zic. Am rămas amuţită, nu îmi puteam lua ochii de la privirea lui Josh.
- Hai, ia-l, prostuţo! E pentru tine!
După câteva secunde de tăcere, am întins mâna. În ultima clipă, trandafirul s-a uscat şi s-a împrăştiat în vânt, printr-o fereastră deschisă.
- Ce naiba! Eram sigur că te-am închis! a spus Josh.
Faţa lui Josh s-a schimbat, cred că era nervos, avea ochii roşii. Şi atunci l-am văzut... Era băiatul cel ciudat. Stătea pe picior de plecare în capătul opus al holului, ca o umbră. Avea aceeaşi privire insistentă, mă anunţa că nu s-a terminat, că va fi mereu cu ochii pe mine. Mă simţeam stresată din cauza lui.
- Josh! Josh! E doar o floare. Dar, ascultă, îl cunoşti pe băiatul din capătul holului?
- Băiat? Care băiat? Nu mai e nimeni în afară de noi pe hol, toţi au intrat la ore şi cred că la fel ar trebui să facem şi noi.
Într-adevăr, băiatul s-a făcut deja nevăzut. Josh a început să îmi vorbească despre chestii legate de şcoală, dar eu nu auzeam nimic din ce spune. Încă mă gândeam la băiatul misterios. Orele au făcut să treacă şi această zi, activitatea cu profesorii şi colegii m-au mai distras de la gândurile negative. Ajunsă acasă, am găsit nişte îngheţată în frigider; era de căpşune, favorita mea. M-am aşezat la masă, în bucătărie, şi am început să înghit în sec şi nervoasă linguri mari cu îngheţată.
Unde putea fi tata? Era deja ora 17, trebuia să fie acasă până acum. Dar nu şi azi... Aş fi vrut ca noaptea să nu mai vină azi, mă îngrozea sentimentul că voi petrece singură o noapte întreagă în casa asta mare care îmi dă fiori. Inevitabil, noaptea a sosit şi fără să realizez, am adormit. Din păcate, mi s-a pregătit din nou un vis din care, la fel ca şi din celelalte, nu am înţeles absolut nimic.
Eram sub nucul copilăriei mele, împreună cu Zack şi Alexis. Printre frunzele acestuia încercam să deosebim forme ciudate de orice fel. Eu stăteam în mijloc, Zack în dreapta, Alexis era în stânga. Ca de obicei, imaginaţia lui Zack era cea mai jucăuşă:
- Uitaţi-vă acolo, la frunzele de pe creanga aceea dreaptă! Cred că seamănă cu o... o mână... cu patru degete.
- Sau priviţi la frunzele dinspre rădăcinile coroanei! a spus Alexis. Parcă ar fi o mână fără un deget.
Eu nu vedeam nimic, nu puteam înţelege cum funcţiona imaginaţia lor, eu vedeam doar... frunze. Am făcut un efort, nu voiam să fiu singura fără imaginaţie. Pe moment nu am realizat un lucru, eram categoric cuprinsă de vraja acestei experienţe.
- Staţi  puţin... O mână cu patru degete și o mâna fără un deget? Dar... e acelaşi lucru… Uite, priviţi acolo, la marginea coroanei, parcă văd un... şifonier cu uşa uşor deschisă. Ce ziceţi, nu seamănă? Zack? Alexis?...
Dar nu primeam niciun răspuns. Când am privit în dreapta, Zack dispăruse, iar când am privit în stânga, Alexis dispăruse de asemenea. Un gând de nesiguranţă m-a cuprins: Zack şi Alexis chiar au fost lângă mine? Când m-am ridicat, spontan şi ca de nicăieri, am auzit o voce care avea un uşor ecou:
- De ce? Opreşte-te!
- Unul câte unul! a spus altă voce. Nu mai e loc pentru tine!
Am crezut că vorbele proveneau de la aceeaşi sursă, că vocea își răspundea singură la întrebări. Deodată, o nălucă stranie fără ochi în orbite a apărut din neant şi m-a împins în trunchiul nucului, apoi s-a risipit. Am tresărit brusc, din nou. Mi-am acoperit faţa cu mâinile, eram plină de transpiraţie şi respiram greu. Buzele îmi tremurau incontrolabil şi simţeam o mică durere în spate. Din fericire, dar şi în mod ciudat, m-am trezit, din nou, la aceeaşi oră, 7. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc pe tata la parter, m-am îndreptat direct spre şcoală, doream să fiu în oricare alt loc, dar nu în această casă.
La şcoală, aveam senzația că Josh mă va aştepta iar în faţa uşii clasei să mă salute cu acelaşi zâmbet ca şi ieri. Poate şi cu o nouă floare? Când am intrat pe hol, nici semn de Josh. Într-adevăr, era un pic cam aglomerat, dar pe Josh îl puteam recunoaşte foarte uşor datorită înălţimii lui. Totuşi, m-am gândit să inspectez mai bine holul. Dar… nimic. După secunde bune de căutări nu am zărit nicio urmă de Josh, nici măcar un băiat asemănător de la care să mă scuz pentru că l-am confundat, nici măcar atât. Fiind un pic dezamăgită, am intrat în clasă cu speranţa că Josh va fi acolo, dar... la fel... niciun semn de el. Singura soluţie care îmi trecea prin cap era să o întreb pe Asuka. Am mai văzut-o comunicând cu Josh, probabil erau amici vechi.
- Salut!... Asuka, nu!
- Da! Tu eşti Sarah, din câte îmi amintesc.
- Încântată! Nu ştii dacă Josh a venit astăzi la şcoală? M-am tot uitat după el şi nu l-am văzut deloc.
- Josh?? Care Josh?
Care Josh? Era doar un singur Josh în clasă. Nu-i ştia numele? Doar erau amici! Sau asta credeam doar eu?
- Cum care Josh? Josh, un băiat înalt cu păr castaniu, colegul nostru…
Asuka mă privea nedumerită, nu înţelegea nimic din ce spun, parcă nu ştia la cine mă refer.
- Te-ai lovit cumva la cap? Poate suferi de amnezie, dacă mă înţelegi. Începi să inventezi persoane noi. Nu avem niciun coleg cu acest nume. Josh... chiar nu-mi sună familiar. Doar dacă te referi la… Hajime, el e cel mai înalt din clasă.
Am apucat-o pe Asuka de umeri, deja devenisem un pic nervoasă:
- Ce e în neregulă cu tine? Nu ţi-l mai aminteşti pe Josh?
Asuka m-a privit ciudat, părea iritată de reacţia mea. M-a prins de mâini, m-a împins şi mi-a spus respingător:
- Lasă-mă, ciudato!
Am privit dezamăgită în ochii ei, nu mă aşteptam să mă respingă în felul ăsta. Cum era posibil să nu-şi mai amintească de Josh? Ce s-ar fi putut întâmpla cu el?
Profa de mate a intrat în clasă, trebuia să înceapă ora. Pentru început trebuia făcută prezenţa. După cum eram obişnuită, înainte mea, Sarah Brown, era Josh... Joshua Bakken, un nume cam ciudat, dar cred că aşa spun şi cei din Japonia când aud nume englezeşti. Dar nu şi azi... Josh nu fusese strigat deloc la catalog. Profesoara era oarbă? La fel s-a întâmplat şi restul orelor, Josh nu a fost strigat de niciun profesor. Era clar, ceva s-a întâmplat cu el. Cred că a fost şters din memoria oricui şi de oriunde şi-a lăsat amprenta, dar nu şi din memoria mea. De ce nu şi din a mea? Era ceva mai deosebit la mine?
Clopoţelul de sfârşit de ore m-a trezit din starea de vis, asta era lumea reală, o lume monotonă care funcţionează după o anumită rutină şi care, oricât de normală îmi putea părea, pe atât de tare mă surprindea cu evenimente inexplicabile. M-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi prezint scuzele către Asuka, chiar dacă ştiam că nu am nicio vină pentru că mă crede ciudată. Am cam speriat-o şi nu doream să se termine totul aici, doream să plece liniştită acasă. Cine ştie? Poate în viitor vom fi prietene.
Am aşteptat să iasă proful din clasă. Încercam să o găsesc pe Asuka în ameţeala care se naşte de obicei după ore. Trec cinci secunde, trec zece, trec două minute, dar nici urmă de ea. Am alergat pe hol, apoi în curtea şcolii, în speranţa că o voi ajunge din urmă. Dar aglomeraţia din curte era prea mare, toţi îmi păreau la fel. M-am întors în clasă, trebuia să îmi iau geanta şi jacheta. Aerul rece din Japonia începuse să-mi dea fiori, am început să tremur incontrolabil. În graba de a-mi regăsi căldura jachetei, am lovit cu umărul pe cineva. Era Yukina, o colegă de clasă.
- Îmi pare rău... pentru...
- Nu e nimic... Sarah?
Pentru un moment, am crezut că, la fel cum s-a întâmplat cu Josh, lumea să nu îşi mai amintească nici de mine.
- Îţi aminteşti numele meu?!
- Da… De ce pari surprinsă?
    Acum chiar că încep să mă comport ca o ciudată.
- Am văzut că te înţelegi bine cu Asuka, probabil că sunteţi vechi prietene. Ai văzut-o când a ieşit din clasă? Nu ştii unde se duce de obicei după ore?
- Asuka? Asuka nu a fost prezentă la ultimele două ore. De obicei, nu face asta. Deci cred că a fost o urgență pentru că nu a anunțat pe nimeni. Am crezut că ai observat.
        - Serios? Mulțumesc pentru informație. Scuze că te-am deranjat.
    - Nicio problemă.
Nu mă miră faptul că nu am observat absența ei. Eram atât de pusă pe gânduri de absența lui Josh. M-am gândit că e mai bine să merg acasă. Mintea îmi era cam tulburată. Simțeam nevoia să fiu singură, așa că am luat-o pe un drum ocolitor. Aveam nevoie de linişte, încercam să raţionalizez ce s-a întâmplat. Un miros familiar mă atrăgea, un miros purtat de un vânt rece. L-am inspirat adânc... Uşor-uşor, m-am lăsat ademenită de acest miros şi, fără să-mi dau seama, mă aflam între patru nuci. O ameţeală m-a cuprins. Am căzut pe spate, cu faţa spre cer. Neştiind dacă visam sau dacă era ceva veridic, mă aflam într-un loc care era imposibil să existe în lumea reală.
Mergeam încet şi curios. Sub mine era o... chestie de culoare albastră amestecată haotic cu un gri mat. Nu realizam dacă mergeam pe ea sau pe... nimic. În stânga şi în dreapta mea erau o multitudine de uşi care se întindeau de-a lungul unui hol, parcă la... infinit. Nişte voci disperate au început să mă strige:
- Sarah... Sarah...
Era o voce inconfundabilă, era... tatăl meu.
- Unde eşti? Nu pot să te văd! Arată-te!
- Nu pot! Nu pot...
Când am crezut că totul e gata, o altă voce s-a auzit:
- Sarah, tu eşti? Îmi pare rău! Chiar îmi pare rău...
Pentru moment, am crezut că era mama, dar era o voce mai... tânără, era... Asuka.
- De ce îţi pare rău?
- Îmi pare rău pentru că...
Dar vocea ei s-a oprit, chiar înainte de a termina propoziţia. Am început să deschid fiecare uşă în speranţa că îi voi găsi pe tata şi pe Asuka, dar dincolo de ele găseam doar întuneric, nu era nimic. În cele din urmă, când am deschis a treisprezecea uşă, ceva m-a împins înăuntru. A urmat o cădere ameţitoare într-un abis de un alb pur, parcă nu se mai termina. Cădeam cu o viteză uimitoare, apreciabilă cu cea a luminii. Deodată, am zărit un punct verde. Am trecut prin el fără ezitare; când am deschis ochii, zăream doar frunze, frunze mari de nuc care mă umbreau. Şi cât mă bucuram să le văd... Cred că înnebuneam în acea lume distorsionată.
Un sentiment de panică m-a cuprins, simţeam o nevoie puternică să ajung la noua casă, acasă. Am început să alerg, în respiraţia mea forţată se simţea disperarea, voiam să ajung cât mai repede acasă. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am observat era că uşa de la intrare era uşor deschisă; era clar, aveam un musafir nepoftit. M-am apropiat încet de uşă şi am început să o inspectez. Aceasta părea în regulă, nu arăta ca şi cum ar fi fost forţată. Singura persoană care mai știa locul unde țineam cheile casei era tata, el trebuia să fie. Altă persoană nu-mi putea trece prin minte. Astfel,  m-am mai calmat puţin, nu mai eram la fel de stresată şi de speriată. Nici nu mai tremuram aşa de tare. Am intrat încet şi precaut pe uşă, aceasta scârţâia ameninţător.

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
- Tată?... Tu eşti?
Eram în mijlocul sufrageriei, inspectam cu atenţie      rotindu-mă. Dacă tata era să fie acasă, doream să mă găsească în sufragerie, nu voiam să intru în jocul nimănui. După momente bune de tăcere, când speranţa că voi primi un răspuns aproape că se stinsese, o voce complet străină şi groasă mi-a răspuns:
- Nu e nimeni aici!
Era cam ironic ce am auzit. Cum se putea ca nimeni să-mi răspundă?!
- Cine eşti? Arată-te!
După câteva secunde, am auzit niște pași vagi, parcă de peste tot. Apoi am auzit cum uşa de la intrare a fost deschisă, apoi închisă brusc. Nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că m-am retras încet înspre cel mai întunecat colţ al camerei. Auzeam paşi, nişte paşi rari care păreau că se îndreaptă exact spre sufragerie. Deodată, l-am văzut. Arăta înalt şi solid, dar nu-mi putea da seama cine era, stătea chiar în uşa sufrageriei, tot ce vedeam era doar o persoană întunecată, lumina de pe hol îmi bloca capacitatea de a distinge culori. Am înlemnit instantaneu, nu ştiam ce să fac, aşa că mi-am dus mâinile la ochi. Nu doream să văd cine e, doream să se termine. Şi am început să aştept... Auzeam paşii lenţi ai acelui individ, știam că se apropia, eram îngrozită. Îi număram pașii, dar fiecare suna la fel, nu îmi dădeam seama dacă se apropia. Apoi, am simţit cum două mâini calde mi-au descoperit faţa şi mi-au oferit lumină. L-am văzut... Era... Josh!
- Josh? Chiar tu eşti? Dar.... cum? Unde ai fost până acum?
- Nu ştiu dacă mă vei crede!
- În ultimele zile, nimic nu mi se mai pare incredibil.
- Ei, bine, aseară mă îndreptam spre casă. Mergeam liniștit, gândindu-mă la trandafirul pe care am eșuat să ți-l ofer azi. Deodată, o lumină de pe cer m-a orbit. M-am trezit închis într-o cameră întunecată. Am încercat să ies, dar ușa era încuiată. Am auzit niște voci, cred că am auzit și vocea ta.
- Îmi sună cunoscut ceea ce îmi spui. O, Doamne. Erai acolo, în spatele unei uși. Cred tata și Asuka erau și ei în spatele unor uși.
- Când te-am auzit, am prins putere și am reușit să trec prin ușă. Undeva în capătul holului am văzut o ușă deschisă, așa că am intrat. Apoi m-am trezit în lumea reală. Trebuia neapărat să te găsesc.
- Cât mă bucur că eşti aici! Casa asta îmi dă fiori.
L-am strâns în braţe, nu voiam să-i mai dau drumul, eram în sfârşit calmă şi mulţumită. Josh a răsuflat la fel de mulţumit, nu m-a respins când l-am îmbrăţişat, cred că îi plăcea şi lui.
- Vreau să plec de aici, vreau să plec cât mai departe, să uit de acest loc. Voi încerca prin alte căi să-i găsesc pe tata şi Asuka. Dar mai întâi, trebuie să fac ceva, trebuie să iau ceva din dormitor. Vrei, te rog, să mă însoţeşti?
Nu era nevoie de cuvinte pentru a-mi da seama care îi era răspunsul, se vedea asta foarte clar pe faţa lui. Când am ajuns în dormitor, am deschis uşa încet de parcă nu aş fi vrut să trezesc pe cineva. Camera mea era exact cum am lăsat-o, nimic nu părea să fi fost atins. Doar că uşa de la şifonier era ușor deschisă. Ciudat! Nu-mi amintesc să o fii lăsat aşa. M-am dus spre noptieră, am luat singura poză înrămată a mamei, lucrul după care şi venisem. Măcar în acest mod să îmi fie aproape în aceste momente.
Voiam să plec, dar ceva nu mă lăsa. Eram prea curioasă, voiam să văd ce e în şifonier, voiam să înţeleg de ce era deschisă uşa. Josh stătea în urma mea. Oare se temea mai tare decât mine sau doar se simţea jenat să fie în camera mea? Doar el ştia ce gândeşte. O idee stranie m-a lovit:
- Josh! Un singur lucru nu înţeleg... Dacă tu te-ai putut întoarce din acea lume, înseamnă că şi tata şi Asuka s-ar fi putut întoarce. Ai vreo idee unde ar putea fi?
- Dar cine a spus că tatăl tău şi Asuka au dispărut?! Au fost aici tot timpul...
Atunci am deschis uşa dulapului. După un scârţâit puternic, am zărit... adevărul teribil: înăuntru, pe suportul de lemn, în cele câteva umeraşe erau agăţaţi tata, Asuka şi Yukina. Aveau umeraşul înfipt în zona gâtului, capul atârna într-o parte, iar în orbite... nu mai era nici urmă de ochi. Am tras un ţipăt acut, apoi am dus mâna la gură şi am început să plâng. Nu puteam să cred ce văd. Tatăl meu, pe care îl ştiam de o viaţă, aşa cum era el, cu stările lui nervoase şi cu glumele sale ironice, acum îl văd... așa. Am început să suspin,    m-am pus în genunchi şi mă simţeam... distrusă.
- Vezi? Ţi-am spus eu că au fost mereu aici!
Suspicioasă, dar şi hrănită de furie şi dezamăgire, m-am ridicat cu hotărâre şi m-am întors către Josh. Acesta a început să meargă cu spatele, cu paşi lenţi, până când a dispărut într-un colţ al camerei, în întuneric. Nu mai înţelegeam nimic, nu înţelegeam ce e în neregulă cu Josh, nu ştiam de ce s-a schimbat aşa radical la faţă, era cu totul o altă persoană. Tot ce puteam face era să aştept, nu ştiam ce mi se pregăteşte.
După un timp, nu ştiu cât, cine mai stătea să numere secundele, am văzut cum din întuneric ceva se pregătea să se ivească. Logica mea îmi spunea că era Josh, dar nu cred că logica mai avea vreun rost acum. Mai întâi, am zărit un picior, apoi celălalt. Simţeam că, cu cât mai mult vedeam, cu atât mai tare îmi creştea tensiunea, mă pregăteam să explodez. În cele din urmă, din umbră a ieşit... imposibilul: o creatură de cam doi metri înălţime. Avea picioare blănoase ca de leu, trunchi de liliac şi cap de lup. Visam? Oare chiar era posibil? Dacă era un vis, era unul al naibii de adânc. Îmi trecea prin cap ideea de a-mi da două palme, poate mă trezeam, dar şi asta îmi era frică să fac. Nu-mi mai puteam mişca nici ochii. Stăteam pe loc ca o stană de piatră, când, deodată, creatura a început să se apropie. Cu fiecare pas pe care îl făcea, cu atât mai repede îmi bătea inima. Mă simţeam ca un burete îmbibat cu apă. Cred că eram transpirată... din abundenţă, simţeam cum fire de apă îmi străbăteau fruntea şi gâtul.
Creatura a ajuns lângă mine și şi-a dus capul deasupra umărului meu stâng, de parcă ar fi vrut să îmi şoptească ceva la ureche. Îi simţeam respiraţia lentă şi puternică care îmi flutura părul, îi simţeam mirosul amărui de blană demonică, miros ce îmi dădea senzaţia că îi era poftă de sânge şi că nu mai era mult până când avea să-l obţină de la mine. Iar el, el îmi simţea frica, o frică nestăpânită care mă controla. Tot corpul îmi tremura, în special buzele. Când frica şi-a atins apogeul, am căzut pe spate, m-am ridicat și am fugit. Am ieşit pe uşă în grabă şi am coborât la parter. Creatura nu m-a urmărit; ultimul ochi ce am reuşit să-l arunc înainte de a ieşi din dormitor mi-a dat voie să observ că Josh, sau ce devenise acum, nu s-a clintit deloc. M-am oprit pe hol, nu ştiam dacă ar fi trebuit să plec sau să rămân. Doream să văd ce urmează, chiar dacă o parte din mine îmi spunea că aş fi nebună dacă aş rămâne. Se pare că eram mai nebună decât credeam. Doream să văd ce s-a întâmplat cu Josh. Ăsta era un semn de curaj sau de naivitate?
Era o linişte completă, se putea auzi orice, chiar şi cea mai mică bătaie a vântului în fereastră sau bătăile din aripi ale unei muşte. Secundele treceau. Tăcerea casei tindea să-mi spună că totul s-a terminat, dar inima îmi spunea total opusul. Niciodată nu se termina aşa uşor. Niciodată!
Am auzit cum toate ferestrele de la etaj și de la parter s-au închis brusc de parcă ar fi fost vântul de vină. Am alergat spre uşă, acum eram sigură că trebuia să ies, frica din mine întrecuse cu mult nebunia. Odată ajunsă la clanţă, am început să trag disperată în toate direcţiile, dar nu puteam să o deschid nicicum. M-am lipit cu spatele de uşă, încercam să îmi pun mintea la contribuţie şi să găsesc o soluţie. Se părea că m-am înşelat. Josh nu avea de gând să rămână pe veci la etaj.
Auzeam cum Josh cobora scările, auzeam cum treptele scârţâiau zgomotos sub noile lui dimensiuni. Chiar era Josh? Inima voia să-mi spună că nu, dar raţiunea domina acum, era clar că Josh era... rău. Şi până aici mi-a fost! Josh se afla în celălalt capăt al holului, se îndrepta spre mine, dar nu se grăbea deloc. Cred că îi plăcea să se joace cu mintea victimelor. Am început să rostesc cu voce tare cuvintele ce îmi treceau prin cap:
- Gândeşte, Sarah, gândeşte! Trebuie să găseşti o soluţie!
Josh se apropia, era aproape la jumătatea distanţei dintre capetele holului, aproape de uşa de la sufragerie, care era în drept cu uşa de la bucătărie. Când Josh a ajuns în dreptul uşii, ceva miraculos s-a întâmplat. Ceva sau cineva a venit în fugă din sufragerie, a sărit spre Josh şi l-a împins în bucătărie. Cred că nu mai este nevoie să gândesc. Se pare că soluţiile mai vin şi singure.
Zgomote ciudate au început să se audă din bucătărie, printre care lovituri, izbituri, farfurii sparte şi metale care,  ciocnindu-se, vibrau asurzitor. M-am apropiat încet, trebuia să văd ce se întâmplă. În bucătărie erau două creaturi, două bestii, Josh şi... cineva absolut necunoscut. Era o luptă crâncenă, părea să fie pe viaţă şi pe moarte, nu ştiam de partea cui să fiu sau care dintre cei doi era de partea mea. Din toiul luptei, epuizat, Josh a strigat:
- Sarah! De ce stai nemişcată? Fă ceva! Ajută-mă!
- Ce??
În mintea mea a început să apară îndoiala, credeam că cealaltă bestie a venit să mă salveze. Care era adevărul? Ce trebuia să cred? Cealaltă bestie şi-a găsit şi ea puterea de a replica:
- Sarah! Ştiu că nu ştii cine sunt, dar a sosit momentul în care trebuie să judeci cu mintea, nu cu inima. Am nevoie de ajutorul tău!
- Nu te încrede în el! Nu-l cunoşti! E un nimic! E doar o umbră...
Chiar nu ştiam ce să mai cred. Într-un fel, Josh avea dreptate. De ce, deodată, o creatură pe care nu o cunosc să apară de nicăieri şi să fie de partea mea? Poate Josh nici nu avea de gând să îmi facă rău, poate doar a vrut să îmi arate cine este cu adevărat. Secvenţe din trecut au început să-mi străbată ochii şi mintea. Îmi aminteam momentul când l-am lovit accidental pe Josh cu spatele, îmi aminteam că Josh se comporta cu mine de parcă m-ar fi cunoscut deja şi, cel mai evident, îmi aminteam că sus, în camera mea, Josh ştia că tata, Asuka şi Yukina au fost mereu în casă. Aşa că am ales.
Lupta dintre cei doi continua, se părea că Josh pierdea. Cealaltă creatură l-a ţintuit cumva pe perete cu două furculiţe înfipte în fiecare mână şi îl ţinea de braţe ca să nu scape. Josh se zbătea cu disperare, voia cu orice preţ să scape. Deodată, Josh a reușit să îți elibereze mâna dreaptă. A reușit să apuce un cuțit, dar când a încercat să înjunghie cealaltă creatură, aceasta l-a prins și mai zdravăn de mână și i-a înfipt-o din nou în perete. Cuțitul a sărit în aer, apoi s-a înfipt exact în poza înrămată cu mama pe care o țineam în mână. Acesta a căzut de pe podea și s-a spart în zeci de bucățele. Deodată, poza străpunsă a mamei a început să strălucească. După câteva secunde, cioburile de sticlă au început să se ridice și să graviteze în jurul cuțitului. Brusc, s-au adunat în jurul lui și l-au acoperit într-o crustă ca de argint. Josh și cealaltă creatură au privit șocați cuțitul argintiu, dar și foarte intimidați.
- Repede! a spus Josh. Ridică cuțitul și înfrânge această creatură.
Nici nu am mai stat pe gânduri. Când m-au văzut cu el în mâini, ambii păreau speriați de moarte.
- Ce aştepţi? Haide, direct în inimă! a spus Josh.
Cu ultimele puteri, cealaltă creatură a replicat:
- A treisprezecea ușă...
Mi-am pus cuţitul în mâna dreaptă, l-am strâns puternic şi,  l-am pornit înspre cealaltă creatură. În ultimul moment, creatura s-a ferit, iar cuţitul și-a continuat drumul, direct în inima lui Josh. Cuțitul a început să strălucească orbitor. Josh m-a privit în ochi, iar tot ce puteam vedea în ochii lui erau uimire, tristețe și agonie. A început să se zbată, argintul îl rănea cu tărie. Îi simţeam suferinţa, simțeam lumina arzătoare care îi copleșea trupul demonic. Josh... Când a reuşit să se dezlipească de perete, a început să se dezintegreze, apoi, încetul cu încetul, a dispărut în aer sub forma unui praf auriu. Am răsuflat uşurată, ştiam că, în sfârşit, totul s-a terminat. Mama ştia ce face,  m-am lăsat ghidată de spiritul ei.
În spatele meu, cealaltă creatură răsufla obosită, se vedea că efortul depus a fost uriaş. Mă bucuram că mi-a  înţeles mesajul  şi că am lucrat ca o echipă. A ştiut să se ferească exact la timp. Aerul din bucătărie a început să se răcească brusc, dar îmi plăcea, era un frig familiar.
- Cine eşti?
- Poţi să-mi spui… Nick.
- Nu mă refeream la asta! Ce eşti tu? De unde ai venit?
- Nu îţi pot spune...
- De ce nu?
- Pentru că îţi pot arăta...
Nick s-a apropiat de mine, iar atunci l-am văzut în totalitate, măcar ştiam cu cine am colaborat. Era la fel de înalt ca Josh și avea aripi uriaşe de porumbel de culoare gri. În rest arăta ca un om, unul foarte înalt… şi foarte păros. Semăna cu un înger, doar că nu era alb.
- Închide ochii şi vei vedea!
Aşa am şi făcut. Am simţit cum mâinile lui Nick mi-au acoperit ochii şi o mare parte a capului. Cred că îmi plăcea. Şi aşa a început totul...
Era ca într-un vis... Mă aflam la o înmormântare, dar nu înţelegeam sensul a ceea ce vedeam. Am început să mă strecor prin mulţime şi, deşi, împingeam lumea în toate direcţiile, nimeni nu reacţiona deloc, de parcă nici nu m-ar fi văzut. Aşa şi era. Mi-am dat seama că locul în care mă aflam acum nu aparţinea prezentului, ci unui trecut îndepărtat. După hainele pe care le purtau oamenii aş fi putut spune că eram în anii '50. Când am ajuns în centrul mulţimii, am văzut două morminte. Pe unul scria Yoshi Bakken, iar pe celălalt, Marie Bakken. Aceste nume îmi păreau cunoscute, ştiam că le-am mai auzit undeva. Un tânăr a părăsit mulţimea. Cum mi se părea ciudat ca cineva să plece aşa din toiul unei înmormântări, m-am gândit să-l urmez. Drumul pe care acesta l-a urmat îmi părea cunoscut. Aşa şi era... La capăt de drum, am zărit un băiat care şedea trist pe treptele unor scări din faţa casei. Era chiar casa mea cea nouă din Osaka, iar băiatul de pe trepte era chiar... Josh. Atunci m-a lovit… Yoshi şi Marie Bakken erau… părinţii lui Josh. Iar eu... eu locuiam în casa lui Josh?! Deci de asta m-a ales pe mine ca... victimă? Doream să înţeleg mai bine ceea ce văd.
Josh s-a ridicat şi a intrat în casă. M-am gândit să-l urmez, voiam să văd ce are de gând. L-am văzut urcând scările către etaj, părea că se îndreaptă spre camera mea. Josh se mişca destul de repede, nu puteam ţine pasul cu el, la un moment dat l-am şi pierdut din vedere. Ajunsă la etaj, m-am îndreptat exact către camera mea.
Când am deschis uşa, Josh era spânzurat în şifonier, stătea agăţat într-un umeraş şi avea privirea în jos. Cum a putut să își facă asta?! Cred că era într-o durere foarte mare. M-am întristat...          O lacrimă a răsunat pe pardoseală. Mi-am dat seama că Josh chiar a ştiut cum era să nu ai părinţi. Înţelegeam că durerea lui a fost mare, dar nu şi tăria lui. Josh s-a lăsat pradă suferinţei şi şi-a luat viaţa.
Se părea că încă nu s-a terminat... Din trupul lui Josh a început să iasă ceva, un pic câte un pic. La început am crezut că era spiritul lui. Poate era, nu mai văzusem niciodată spirite. În final, s-a dovedit a fi creatura pe care am ucis-o cu ajutorul lui Nick. Josh, sau mai bine zis, demonul în care se transformase din cauza urii şi supărări extreme, a început să se uite în jur, apoi a privit exact spre mine. Oare mă putea vedea? Speram că nu, eu nu făceam parte din acest timp. Apoi s-a pus în mişcare şi a trecut prin mine. Din instinct, am închis ochii. Când i-am deschis, mă aflam într-un alt loc, unul necunoscut.
- De ce arăți așa? De ce ai luat această formă?
- Serios?
- Da. Sunt curioasă.
- Cred că... pentru că îmi plac îngerii și porumbeii. Probabil că subconștientul meu a ales involuntar această formă.
- Interesant... Mă întreb... Oare cum s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu poza mamei și acel cuțit?
- Mi-e teamă că nu sunt în măsură să îți răspund. Poate mama ta te veghează.
- O simt mereu aproape.
- Tatăl tău ţi-a spus vreodată cum s-a stins mama ta?
- Da, mi-a spus că era bolnavă şi că, în cele din urmă, boala a răpus-o.
- Te-a  minţit. Cred cp a făcut-o  înspre binele  tău. Lasă-mă să-ţi arăt cum s-a întâmplat!
Şi Nick m-a făcut să văd... Eram tot în trecut. La un colț de bloc vedeam un băiat şi un bărbat plin de tatuaje. Se părea că bărbatul a avut parte de mult alcool, îl agresa pe băiat într-un mod extrem de violent. Un taxi care era în trecere a oprit în dreptul lor, cred că cineva cu sufletul mare s-a gândit să intervină. Din maşină a coborât o femeie înaltă şi suplă. Era... mama. Bucuria de a o revedea nu putea fi descrisă în cuvinte. Deci așa arăta în carne și oase.
Mama a mers repede la cei doi, s-a pus în faţa băiatului şi a început să vorbească cu acel bărbat, încerca să-l convingă că ceea ce face nu e bine, încerca să-l calmeze. Dar el nu o asculta deloc, alcoolul îi bloca auzul şi sentimentele. Nervos, bărbatul a scos un cuţit şi, fără să ezite, i l-a înfipt mamei exact în inimă.
-Mamă!
Mama a căzut la pământ. Bluza îi era plină de sânge iar respiraţia îi încetinea treptat. M-am apropiat un pic. Aş fi vrut să intervin, dar ştiam că aceste lucruri s-au întâmplat deja, nu aveam cum să le schimb. Se părea că bărbatul nu îşi terminase încă treburile, băiatul încă era în viaţă. Câteodată, un rău nu vine singur. Cu acelaşi cuţit plin de sângele cald al mamei mele, bărbatul s-a repezit către băiat şi l-a înjunghiat în acelaşi loc, în inimă. Băiatul a căzut cu mâna dreaptă peste corpul mamei, apoi s-a rostogolit cu faţa în jos. Bărbatul a smuls repede poșeta mamei și niște bani din mâna băiatului, apoi s-a făcut nevăzut.
În jurul lor, lumea privea nepăsătoare, toţi se uitau de parcă nu înţelegeau ce se întâmplă. M-am apropiat de cei doi și am pus mâna pe fruntea mamei. Voiam să-i simt pielea catifelată. Era aşa de fierbinte… Din fericire, puteam avea contact fizic cu cei din trecut.
- Mamă! Draga mea mamă! De ce a trebuit să ai un suflet așa de bun?       
M-am apropiat de băiat, l-am prins de umeri şi l-am întors. Am rămas stană de piatră... Băiatul pe care mama încercase să-l apere era... era băiatul de la şcoală, băiatul care mă privea ciudat şi despre care nu aveam niciun habar.
- Aşa a murit mama ta şi... aşa am murit şi eu. Îţi aminteşti mirosul de nuc adus de vântul rece pe care l-ai simţit când ai sosit aici? Sau când ai intrat pentru prima oară în această casă? Am încercat să te avertizez chiar şi în vis.
- Deci, tu erai?! Tu ai fost tot timpul?! Tu ai fost îngerul meu păzitor?
- Înger păzitor? E şi ăsta un fel de a spune. În ziua în care mama ta a murit încercând să mă apere, în clipa în care cuţitul mi-a străpuns inima, în maşina taximetristului am zărit o fetiță, pe tine, aşa că mi-am promis că voi fi mereu alături şi voi proteja ce iubeşte ea mai mult. Dar era cât pe ce să eșuez. Din momentul în care ai ajuns aici, în Osaka, am simțit prezența lui Josh. Am încercat să scap de el, dar s-a dovedit a fi mai puternic. M-a închis în spatele unei uși, în acea lume distorsionată. Am încercat să te contactez în forma mea umană, dar nu puteam să te fac să mă vezi decât pentru câteva secunde. Când am auzit vocea ta în acea lume distorsionată, mi-ai dat putere. Am reușit să evadez și să te urmez prin ușa ce ai lăsat-o deschisă. Dar acum a sosit timpul să îi întorc favoarea mamei tale. Deschide ochii, fără frică!
Aşa am şi făcut... Încetul cu încetul, am început să deschid ochii de parcă mă trezeam după un somn lung. Când i-am deschis de tot, am realizat că eram în camera mea, dar nu mai eram în Osaka, eram în oraşul meu natal, Sheffield. Stăteam la marginea patului şi priveam nedumerită la pozele înrămate de pe perete. Ciudat... Știam că singura poză înrămată cu mama era cea care s-a spart în Osaka, dar în aproape fiecare poză de pe perete apărea şi ea. Cum se putea întâmpla asta? Ştiam foarte bine că mama a lipsit din viaţa mea în ultimii 13 ani. M-am uitat la calendarul de deasupra biroului meu, acesta indica o dată care îmi trezea amintiri neplăcute: 9 martie 2008. Am coborât la parter. Tata, îmbrăcat pentru muncă, Zack şi Alexis mă aşteptau. Nici n-am mai stat pe gânduri, am alergat spre ei nerăbdătoare şi i-am strâns în braţe. Tata nu înţelegea nimic, credea că nu l-am mai văzut de ieri. La fel şi prietenii mei, însă numai eu ştiam adevărul. Nu voiam să le spun nimic, eram sigură că nu  m-ar fi crezut şi, oricum, acum nu mai conta nimic.
- Şcoala începe într-o jumătate de oră! Să nu uiţi!
Eu i-am zâmbit. Categoric, lucrurile au revenit la normal.
- Sarah! Nu crezi că ai uitat ceva... sau mai bine zis, pe cineva?
Din bucătărie am auzit cum cineva pregătea mâncarea, cum tăia ceapa şi morcovii, auzeam până şi sunetul focului care încălzea apa. Când am intrat, nu ştiam dacă trebuia să fiu bucuroasă sau uimită. În bucătărie era... mama. După atâta timp care parcă nu a trecut niciodată aveam ocazia să o văd din nou, să îi zâmbesc şi să o strâng în braţe. N-aş mai fi vrut să-i dau drumul niciodată. Tata, Zack şi Alexis au venit şi ei, astfel a avut loc o îmbrăţişare de familie în adevăratul sens al cuvântului. Din mijlocul îmbrăţişării, tata mi-a amintit:
- Înainte să pleci la şcoală, să nu uiţi că un bun prieten de-al tău te aşteaptă la uşă de ceva vreme. Să nu-i faci aşteptarea prea lungă!
Un alt prieten? Aveam un alt prieten? Se pare că schimbarea asta radicală nu înceta să mă surprindă. Am deschis uşa fără să stau pe gânduri.
- Nick? Ești aici!
După atâtea prin câte am trecut, Nick era persoana în care aveam cea mai mare încredere, era o parte din familie acum.
- Sarah!
Pentru ca ciclul îmbrăţişărilor să fie încheiat cu succes, Nick avea şi el nevoie de una. M-am uitat în ochii lui. Mă întrebam dacă el îşi mai aminteşte tot ce s-a întâmplat şi dacă încă mai avem minţile conectate. Nick a aprobat din cap, a fost un răspuns clar şi pozitiv la gândurile mele.
Toate astea, mama, tata, Zack, Alexis și Nick erau prea frumoase ca să fie adevărate. Eram înapoi în oraşul meu natal, mama trăia de parcă nu mi-ar fi lipsit niciodată şi un băiat pe care nici nu-l cunoșteam, Nick, apare într-un mod ciudat în viaţa mea şi o schimbă în cea mai fericită cale posibilă.
Eram în braţele lui Nick, mă simţeam bine, prea bine… Când am ridicat privirea, totul a început să se vadă în ceaţă iar imaginea părea din ce în ce mai neclară şi vocea lui Nick era distorsionată. Nu mai înţelegeam nimic din ce auzeam. Am privit încă o dată chipul lui Nick, acesta a început să râdă malefic. Vocea lui, râsetul lui, erau diferite, îmi aminteau de... Josh. Speriată, am închis ochii… După secunde bune, am tresărit.
Vedeam doar o cameră întunecată şi în jurul meu era… nimeni. Eram cuprinsă de dezamăgire, se părea că încă eram în bucătărie, în casa mea din Osaka. Atunci m-a lovit… Am realizat că totul a fost un vis, o clipă de fericire datorată lui Nick şi dorinţei mele arzătoare de a îmi revedea familia şi prietenii. Ura şi ciuda     m-au cuprins. Eram nervoasă, doream să pun capăt acestei situaţii.
În singurătatea casei, a vântului ce bătea în ferestre şi a întunericului vag, m-am gândit să scriu toată întâmplarea de care am avut parte, dar şi aceste ultime cuvinte în jurnalul primit de la tata din care poate alţii îmi vor afla povestea.
Acum, voi pune stiloul lângă jurnal, poate îl va găsi cineva. Apoi... voi... face exact ce a făcut... Josh.

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
Capitolul II

Hoțul de stele


Acasă... Din nou, acasă... După o zi istovitoare de liceu, după o zi de mers cu frica în sân, după un drum stresant din stația de autobuz înspre casă, din nou, acasă. Trebuie să recunosc, îmi place acasă, părinții mă așteaptă călduros, iar aici... aici e singurul loc în care mă simt în siguranță.
De ceva vreme, de vreo două săptămâni, orașul nostru, Ipswich, e cuprins de teamă, de nerăbdarea de a fi în siguranță și de a ajunge acasă. Motivele sunt clare și reale: crime... Și nu orice fel de crime, ci unele odioase, majoritatea pline de sânge și gâturi frânte. Și totul cică din cauza unei bestii... Ce bestie?! Poate una umană, cea mai urâtă bestie care a existat și încă există pe Pământ. Din fericire, dacă se poate spune așa, sunt persoane care au scăpat cu viață... sau cel puțin așa pretind ele. Nimeni nu știe adevărul. Cred că acești supraviețuitori sunt doar persoane care caută atenție. Oricum, unii și-au căpătat-o, sunt mari vedete în oraș, mai ales la televizor. Păcat că sunt toți morți, chiar și cei care au scăpat. Doctorii spuneau că ceva le ardea din interior până când inima le ceda.
Normal că nu sunt fericit de răul care li se întâmplă altora, asta ar fi sadic și... imoral. Doar că nu înțeleg de ce părinții noștri vor să ne sperie cu... copilării de genul ăsta. Cum Moș Crăciun, Bau-Bau și alte povești de adormit copiii știu că nu sunt reale, mintea mea nu poate să conceapă existența unei bestii. Suntem în secolul XXI, am alte aspirații mai serioase acum. Ce naiba! Cred că părinții mei sunt mai copilăroși decât mine, ca mulți alții din oraș.
În seara asta totul e bine, simt că voi avea un somn plăcut. Vise... Cât îmi place să visez! Să descopăr și să explorez universuri în care nu există imposibilul. Și am adormit... Păcat că nopțile cu vise plăcute și intense treceau ca roua. Alarma de trezire își făcea ca de obicei meseria, plăcută sau nu, dar cu siguranță necesară.
La școală era la fel de ciudat, era mult stres în aer, rareori puteai schimba cu un amic o vorbă. Toți se fereau, toți erau prea atenți de când cu crimele din ultima vreme. De abia am trecut în clasa a IX-a, liceul era ceva nou pentru mine, mă simțeam plin de încredere și relaxat, mă simțeam neînfricat.
Totuși, în afară de familie, nu pot spune că eram chiar singur pe lume. Aveam doi amici vechi de vreo patru ani. Sam era pasionat de magie de ani buni, el era cel cu voia bună. Nu exista zi în care să nu ne prezinte un truc nou, o mică iluzie. Nu l-am respins niciodată pentru că îmi plăcea, îmi aducea un zâmbet involuntar pe buze și mă face să cred că va fi o zi frumoasă. Iar Zoey, un nume copilăros la primul auz, dar care nu spune nimic despre personalitatea ei; feminitatea ei prinde bine grupului nostru mic... și are acel ceva care ne face să o vedem diferit, nu neapărat ca pe o fată, ci ca pe un egal. Până la urmă, toți suntem oameni.
Orele treceau, din nou s-a înserat. Simțeam că avea să fie o seară frumoasă, cerul era plin de stele și fără pată de nori, iar Luna era plină și așa de aurie și... mare. Toți trei ne-am gândit că o ar fi o experiență plăcută și îndrăzneață ca drumul spre casă să nu mai fie cu autobuzul în seara asta, o plimbare spre casă pe un drum destul de lung ar fi fost o aventură, să zicem. Nu voiam să mai trăim cu frica în sân. Speram să fie un drum plin de discuții, lipsit de teama ce ne stăpânea orașul.
    - S-a lăsat un pic frigul, nu credeți? a spus Zoey.
- Poftim, ia jacheta mea! a spus Sam.
- Ești sigur? Văd că nici tu nu ești îmbrăcat prea gros. Nu vreau să răcești.
Am zâmbit. Mă bucuram că încă mai există persoane ca el în ziua de azi. Sam era întotdeauna cel mai săritor, cel care venea mai repede în ajutor.
- N-am fost niciodată mai sigur. Și, în plus, corpul meu e mai păros.
- Ciudat... dar, mersi! Mersi mult!
- Și... cum vă descurcați cu această nouă lume, liceul? am spus eu.
- Eu mă simt chiar optimistă.
- Eu mă simt ca într-o mare familie, din prima zi le-am arătat un pic de magie. Cred că le-am intrat pe sub piele.
- Dar tu, Sonny?
- Eu... eu mă bucur că sunt înconjurat de colegi, dar mă simt de parcă aș fi singur. Nu sunt sigur de ce, doar că nu găsesc nimic în comun cu ei.
- Timpul e de partea ta. Asta e filosofia mea.
- Ceva bun de cugetat. Mersi, Zoey! Cred că aici ne despărțim drumurile. Noapte bună, Sam! Noapte bună, Zoey! Ne vedem mâine.
- Noapte bună!
- Noapte bună!
Acum că drumul nostru s-a bifurcat, aveam un drum destul de lung spre casă. Normal că nu eram fără temeri. Întunericul sperie pe oricine, îmi exacerbează simțurile. Făceam pași lenți prin pătura de întuneric de pe trotuar. Vedeam doar contururi, doar forme de obiecte. Jos era întuneric, dar sus era așa de multă lumină. Întotdeauna am fost fascinat de infinitatea bolții cerești, de nenumăratele stele și de Omul de pe Lună.
Un țipăt strident s-a auzit, era sigur o femeie. Părea a fi în pericol. Știam că nu eram prea brav... La un colț de stradă, am văzut o femeie alergând împreună cu țipătul ei acut, părea tare speriată. După nici trei secunde, din urma ei venea ceva, cineva o urmărea; era înalt și masiv, dar nu asta m-a speriat. Părea că era acoperit de ceva, ceva asemănător cu o blană, una ciudată...
Apoi, din nou, a sunat alarma, începea o nouă zi de școală. Eram nesigur pe mine. A fost totul un vis? Tot ce îmi amintesc de aseară era faptul că fugeam... fugeam cu disperare spre casă. Din când în când mai aruncam câte un ochi în urmă să văd dacă nu mă urmărea cineva. Și apoi... nimic, alarma m-a trezit din amețeală. Am sărit din pat, am mers la televizor și l-am pornit pe canalul de știri.  L-am aprins exact la țanc:
- Crimele continuă! Bestia își face din nou apariția după o perioadă de două săptămâni. Când orașul credea că atmosfera s-a mai calmat, aseară, în jurul orei 19:30, o femeie a fost găsită decapitată, ca și victimele anterioare, dar și mutilată. Se pare că bestia își pune o amprentă mai adâncă asupra victimelor. Umană sau sălbatică, crimele ei aduc din nou teamă în sânul familiilor, mai ales asupra copiiilor. Revenim cu mai multe informații.
Nu îmi venea să cred, aseară chiar s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Pentru prima oară în viața mea am fost martor la actul bestiei, cel puțin începutul ei. Da, al bestiei, acum începeam să cred. Cred în ceea ce văd. Momentan nu voiam să discut cu părinții experiența mea, nu aș fi vrut să fiu luat la întrebări sau să le fac griji. Dacă m-ar fi privit cu alți ochi? Doar doream să am liniște.
La liceu, holul era pur și simplu cuprins de hărmălaie, toți discutau cu teamă despre ce s-a întâmplat aseară.
- Salut, Sonny! a spus Sam.
Eu mergeam cu capul în jos, pentru moment nici nu l-am observat.
- Sonny?
Am făcut trei pași înapoi.
- Scuze... Salut, Sam! Bună, Zoey!
- S-a întâmplat ceva? a spus Zoey.
- A... nimic, eram doar pe gânduri.
Zoey părea cam palidă la față, cred că era mai speriată ca mine, dar se ascundea după vorbe frumoase.
- La... testul de la istorie.
- Avem test la istorie? a spus Sam. Și eu nu am învățat deloc.
- Nu avem niciun test. E de abia săptămâna viitoare. Cred că Sonny a pierdut noțiunea timpului. Ce e cu tine, Sonny?
- Nu știu, nu sunt sigur, cred că nu am dormit prea bine.
- După ziua asta, nimeni nu va mai dormi bine, crede-mă!
- De ce??
- Aseară, atacul, bestia... Să nu îmi spui că nu ai aflat?
- A, da... da, am prins ceva informații la știrile de dimineață.
- Nu prea pari în apele tale.
- Încep orele. Să ne grăbim!
Orele treceau pe nesimțite, autobuzul a venit, nici nu mi-am dat seama că și trebuia să cobor. Sam și Zoey păreau precauți, țineau aproape și mergeau cu pași iuți. Nu știu de ce, dar preferam să păstrez o mică distanță de ei, nu voiam să-mi simtă nesiguranța. Asta până când drumurile ni se separau din nou. Zoey m-a luat de umeri și m-a privit în ochi spunându-mi:
- Ai grijă! E un drum lung.
Am privit-o în ochi. Chiar părea îngrijorată pentru mine. Apoi am privit cerul... Era la fel de înstelat ca seara trecută. Ciudat! Nu prea mă pricep la astronomie, dar două seri la rând cu Lună plină? Cred că aveam halucinații. M-am frecat puțin la ochi, dar degeaba, ce vedeam era ceea ce vedeam. Mergeam cu pași lenți, dar tăcuți, de parcă nu voiam să trezesc pe nimeni. Am început să număr în mintea mea și casele pe lângă care treceam, astfel știam cât mai aveam până acasă.
- 1, 2,... 3... Ce nai...!
În fața unei case, după un gard viu, ceva se mișca. Firea mea curioasă îmi conducea picioarele spre acel loc, dar inima îmi conducea restul corpului înspre casă. Se părea că eram mai curios decât credeam. Sau poate eram doar un mare idiot... M-am apropiat încet... și, deodată, gardul s-a oprit din tremurat. De parcă ar fi putut tremura de unul singur. Să fii fost din cauza vântului? Nu... Un vânt care să miște așa un gard m-ar fi luat și pe mine pe sus. Am ajuns lângă el și am privit peste... M-a cuprins spaima... Un bărbat zăcea de parcă ar fi adormit. Era oare mort? Nu îmi dădeam seama dacă respira sau nu, mișcările pieptului erau greu de observat pe întuneric. Am întins cu greu mâna și i-am atins fruntea. Era rece. În mintea mea, dovezile spuneau că era decedat.
Era o liniște totală. Auzeam orice pas, orice scârțâit de ușă, orice adiere de vânt. Dar se părea că era doar liniștea dinaintea furtunii. Din dreapta mea, de la capătului gardului, de la cam zece metri, un mârâit a început să se audă. M-am întors... Era mare, părea să fie acoperit cu mult păr și incisivii îi rânjeau. N-am apucat să reacționez în niciun fel. Chestia a venit în fugă și a sărit pe mine, doborându-mă. Nu mai puteam vedea nimic, tot ce încercam era să îi țin capul cât mai departe, să amân inevitabilul. Deodată, ceva sau cineva l-a aruncat de pe mine. Fără să stau pe gânduri, m-am ridicat și am rupt-o la fugă fără să privesc în urmă să zăresc cine m-a salvat. În fuga mea disperată, am privit cerul. Ce? Era deja dimineață? Vedeam stelele, dar erau foarte în ceață. Cerul era luminos și se confunda cu Luna, nu mai puteam face diferența dintre ele. Era... frumos.
Dar, din nou, a sunat alarma. Eram sigur că nu a fost un vis, era prea frumos ca să nu fie adevărat, chiar dacă de obicei e invers. A fost intens și emoțional, și fizic. Simțeam o ușoară durere în ceafă și aveam o ușoară migrenă. Am mers repede la televizor, voiam să ascult știrile.
- Bestia face victime din nou. Aseară, tot în jurul orei 19:30, un bărbat a fost găsit decedat în curtea unui localnic. Acesta prezenta răni adânci în jurul gâtului, urme de zgârieturi pe față, iar hainele îi erau sfâșiate. Din nou, acesta nu a putut fi identificat. Să fie posibile acte ale unor tâlhari? Plauzibil, deoarece decedatul a fost găsit cu o sumă mare de bani asupra lui. Revenim cu mai multe informații.
Nu era niciun om de vină, chestia aia nu era deloc umană. Oricare ar fi originea bestiei, acțiunile sale erau în afara naturii umane, în afara logicii și rațiunii.
La școală, eu Sam și Zoey ne-am adunat sub un copac în curtea școlii. Trebuia să discutăm, trebuia să îmi descarc sufletul.
- Sam, Zoey! Trebuie să vă spun ceva.
- Poți să ne spui orice, Sonny! a spus Zoey.
- Aseară... cred că am văzut bestia. M-a atacat.
- Ce? a spus Sam. Ești sigur? Ești rănit?
- Sunt al naibii de norocos. Cineva m-a salvat în ultimul moment. Dacă aș ști cine a fost...
- Ai mers să te vadă un medic? a spus Zoey.
- Nu am avut nevoie. Sunt bine.
- Ești sigur? Eu și Zoey suntem tare îngrijorați.
- Serios, sunt bine. Mi-e doar... teamă.
- Să o fii văzut pe Zoey aseară cum grăbea pasul înspre casă. Aproape că alerga.
- Eram speriată, bine?! Trebuia neapărat să ajung acasă.
- Să mergem. Se face frig aici. Începe ora de matematică.
În clasă, priveam mișcările lente si vocea indiferentă a profesorului de matematică care împărțea rezultatele testului de săptămâna trecută. Notele mele, ale lui Sam și Zoey ne-au adus un zâmbet pe buze. Dar nu toți erau la fel de fericiți. Cu o bancă mai în față, un coleg, Eric, și-a aplecat capul; sigur era dezamăgit de nota pe care a luat-o. Știam ca Eric excela la toate materiile și știam că se descurca la fel de bine și la matematică, dar de când suntem la liceu, notele lui sunt foarte mici. Cred că profesorul avea ceva personal cu el. Spun asta pentru ca aproape în fiecare zi Eric este certat de profesor pe teme absurde. Pot să jur că l-am văzut ieri pe hol cum îl lovea pe Eric pentru că a întârziat un minut la ora lui. Și pe deasupra, avea niște părinți exigenți în privința situației lui școlare. Din vocea lui înceată s-a auzit o șoaptă, de parcă vorbea cu el însuși:
-  Cum le voi spune acum părinților? Mi-aș dori ca bestia să te ucidă!
Apoi și-a ridicat privirea înspre profesor. Pe moment, m-am speriat, părea că Eric vorbea foarte serios. Zoey și Sam au auzit și ei, păreau mirați. Era greșit ceea ce gândea Eric, dar cred că îi înțelegeam durerea. Totuși, nu îți poți dori moartea unui om doar din cauza unei note proaste. Era amuzant într-un fel. De parcă s-ar fi întâmplat vreodată în realitate.
Orele s-au terminat, mă găseam din nou singur în drumul spre casă. Priveam din nou bolta, era iarăși senină, la fel de frumoasă ca în zilele trecute. Și jumătatea de Lună era frumoasă. Doar pentru că cealaltă jumătate nu se vede, nu înseamnă că nu există. Atunci mi-a venit ideea... Era seară, deci, și întuneric, așa că voiam să văd... Să testez dacă pot vedea din nou în întuneric.
Am privit cerul... și am așteptat. Dar... nimic. Nu știam cum să îmi declanșez vederea nocturnă, nu știam de unde să încep. Am închis ochii pentru a mă concentra... Auzeam foșnetele firelor de iarbă, simțeam fiecare adiere ce îmi atingea fruntea și îmi răsfira părul, simțeam lumina fiecărei stele de pe cer, dar, în special, simțeam ambele părți ale Lunii, cea luminată, dar și cea întunecată. Apoi i-am deschis... Am rămaș șocat. Vedeam totul, nu vedeam doar contururi greu definite și lipsite de lumină, vedeam culoare, vedeam stelele mai clar ca ieri, le puteam număra. Am crezut că poate înnebunesc, că am adormit în picioare și s-a făcut deja dimineață, dar m-am uitat la ceas, acesta indica clar ora 19:42.
Mă simțeam bine, liber, unic și mai presus decât alții. Nu înțelegeam ce mi se întâmplă. Mintea mea nu căuta explicații pentru asta. Nici nu aveam de gând să spun altora. Poate ei ar fi cerut sau ar fi căutat explicații pentru mine. Nu voiam să fiu considerat un ciudat. Am privit din nou Luna, mii de gânduri îmi străbăteau mintea. Ce se întâmpla cu mine? De ce puteam vedea pe întuneric? Apoi a început o migrenă... O durere puternică m-a copleșit, m-a îngenuncheat, m-a doborât. De durere, mi-am acoperit fața cu mâinile. Apoi, am simțit niște mâini, alte mâini... și mă cutremuram cu totul.
- Sonny! Trezește-te!
Am deschis ochii clipind repetat până mi s-a clarificat vederea. Era mama, era dimineață, iar eu nu am auzit alarma. Noroc de ea, altfel întârziam la școală. În fața ochilor mi-au apărut brusc niște imagini: o mașină, apoi o frână bruscă. Ceva mă tenta să ascult din nou știrile, așa că am deschis televizorul.
- Publicitate, desene animate, filme, muzică... știri.
Se pare că și azi era la fel, principala știre era despre bestie.
- O altă victimă în oraș. Un bărbat a fost găsit în propria mașină, ieri, în jurul orei 20:00 prezentând aceleași răni ca și victimele anterioare. Pentru prima oară, acesta a putut fi identificat ca fiind James Parker, un profesor de matematică ce preda la liceul orașului. Toate gândurile polițiștilor duc, desigur, la bestie.
Ce?? Gândurile mi-au sărit imediat la Eric. Trebuia neapărat să am o discuție cu el.
La școală, frica le-a copleșit pe toți, nimeni nu mai zicea nimic, era o liniște totală pe hol, în sălile de clasă, în curte, parcă liceul era pustiu. La ora de matematică, locul profesorului Parker, odihnească-se în pace, a fost ținut de o suplinitoare. Eric părea cam stresat, părea că banca era neîncăpătoare. Sigur era agitat. Oare de ce? La această întrebare, cred că știam deja răspunsul. După ore, după ce am părăsit incinta școlii, l-am așteptat pe Eric și i-am blocat trecerea.
    - Eric, cred că trebuie să discutăm.
- Noi doi? Despre ce? Nu mi-ai mai vorbit de mai bine de doi ani. Ce ți-a venit azi?
- Eric, cred că amândoi știm un lucru.
- Ce lucru?
- Despre testul tău de ieri...
- E doar un test, ce e cu el? Ce vrei să insinuezi?
Pe mâna lui am zărit o vânătaie mare.
- Doar un test zici... Nu vreau să insinuez nimic, doar că...  Te-am auzit ieri spunând niște lucruri mari.
- Am spus multe lucruri ieri. Și azi am spus.
- Ieri, după ce ai primit testul, te-am auzit vorbind cu tine însuți. Ai spus ceva grav despre profesor.
Eric s-a întors brusc și și-a aplecat capul. Cred că i-am atins un punct sensibil și nu dorea să mai vorbească.
- Eric...
- Știu că ar suna nebunesc să fie vina mea. Chiar dacă e sau nu, mă simt de parcă eu aș fi făcut-o.
Apoi s-a întors și a plecat... cu lacrimi în ochi. Nu îl mai puteam bănui de nimic. Poate se prefăcea, poate nu, dar m-am gândit să nu îl mai deranjez.
În stația de autobuz, undeva la câțiva metri, o colegă, Maria, stătea și zgribulea de frig. Maria... Îmi amintesc clipe,  momente din copilărie... Îmi amintesc când eu și Maria eram foarte apropiați, eram cei mai buni prieteni. În fiecare weekend obișnuiam să mergem lângă stânci și să privim în gol, în prăpastie, să admirăm formele stâncilor și ale norilor, încercam să le găsim o ordine. Împărțeam orice, uneori dormeam împreună și... eram ca frații. La sfârșitul clasei a patra a părăsit orașul, a fost nevoită. Părinții ei se mutau în Sheffield. De abia am apucat să îmi iau bun-rămas. M-am simțit singur pentru o perioadă, m-am simțit abandonat. Apoi, în clasa a cincea i-am cunoscut pe Zoey și Sam și lucrurile au devenit mai simple. Prietenia lor mi-a umplut parțial un gol din inimă.
În vara acestui an, ca prin minune, Maria s-a întors. Dar, nu era singură. Un băiat, Ted, era cu ea. L-a început credeam că Ted e un băiat de treabă, dar s-a dovedit a fi un idiot de înainte să se nască. Nimeni nu s-a mai putut apropia de ea. Ted era prea posesiv, prea violent cu ceilalți. În seara asta era la fel. Ted s-a apropiat de noi, l-a luat pe Eric, l-a lovit peste ceafă și i-a spus ceva de un referat. Era tare încrezut... Păcat de Maria, iubita lui, o fată deosebită care și-a luat greșit deciziile. Se părea că între aceștia doi era o mică dispută. Zoey, Sam și cu mine auzeam vag discuția lor.
- Lasă-mă! Să știi că doare! Nu mă mai strânge, mă dor mâinile.
- De ce mă respingi?
- Ted!!!
Ted a stat puțin pe gânduri, s-a uitat în jur și a văzut că mulți se holbau. Sigur nu-i plăcea.
- Ce?
- Ești așa o bestie! a spus Maria.
Toți au scos un sunet de uimire și au făcut un pas în spate. Doar eu am rămas un pic mai calm. Ted ne privea amenințător.
- Vedeți-vă de ale voastre!
Autobuzul a sosit. Nimeni nu voia să stea lângă Ted. Nici eu nu aș fi vrut, nu îmi plăcea deloc prezența lui. Maria era în picioare, încerca să își găsească un loc, dar de la toți la care era locul liber a primit un răspuns negativ. Și la mine era locul liber, stăteam în spatele lui Sam și Zoey, așa că i-am făcut semn Mariei să vină să se așeze, nu aveam nimic împotriva ei. Ted m-a privit amenințător, ochii lui mă avertizau că nu îi plăcea ceea ce vedea. Dar nu m-am îngrijorat de loc, Ted nu însemna nimic pentru mine.
M-am mutat lângă fereastră să-i fac loc Mariei. O priveam atent... Ea s-a așezat, și-a pus ghiozdanul pe picioare și s-a lăsat încet pe spate. Apoi m-a privit pătrunzător... și mulțumitor. Nu a scos niciun cuvânt. Nici eu nu am scos, nu era nevoie, liniștea era mai plăcută acum. O priveam, era obosită și... nervoasă. Cred că mai avea puțin și adormea. În stație, Ted se îngrămădea și împingea lumea în toate părțile, voia să coboare primul. Când Eric a coborât, Ted l-a prins de gât și l-a trântit de un gard, ca un semn de atenționare. Apoi a trecut pe lângă mine și m-a lovit cu umărul. Asta a pus capac... Mi-am luat rămas bun de la prieteni, chiar și de la Maria. Eram singurul care a făcut-o, nimeni nu a mai băgat-o în seamă.
Ajuns acasă, era ora 20:00. Am luat cina și m-am așezat pe pat. Eram obosit, simțeam cum mă fura somnul. Mă simțeam atât de bine în propriul pat. Înainte să închid ochii, mă întrebam... oare ce face Maria acum? Dar am adormit... Alarma m-a trezit ca de obicei. Era ora 7:30, am deschis încet ochii, m-am ridicat, iar... la marginea patului era... mama. Avea în mână tenișii mei.
- Sonny! Am nevoie de o explicație. De ce sunt tenișii tăi plini de pământ și rupți în halul ăsta?
- Eu... Am... Nu știu...
M-am blocat complet, nu știam ce să răspund. Noroc că au început știrile, amândoi voiam să vedem dacă s-a întâmplat ceva în oraș, iar asta îmi dădea timp să mă gândesc la un răspuns la ce s-a întâmplat cu tenișii mei.
- O nouă victimă a bestiei a fost găsită aseară, dar de data asta, în mod surprinzător, avem un supraviețuitor, un martor. Transmitem în direct de la domiciliul martorului.
Era... Maria, ea era supraviețuitoarea.
- Cine era băiatul care a murit?
Maria a izbucnit în lacrimi:
- Ted, Ted Falcon.
- Erați amici?
- Da.
- Cine crezi că l-a ucis? Bestia? Ce ai văzut mai exact aseară?
- Bestia... lup... gheare... Sonny...
- Cine e Sonny? Cine e Sonny?
- Cred că e destul, v-ați făcut cu destule pentru știrea voastră inutilă! a spus tatăl Mariei.
Apoi a luat-o în casă, departe de mulțimea de reporteri.
- Cine este acest Sonny? Este oare bestia? Revenim cu detalii.
    Fragmente din memorie mi-au străbătut mintea. Îmi aminteam niște picioare mari de câine care săpau sub un gard de sârmă, apoi mi-am amintit că alergam prin acea groapă și mi-am agățat tenișii în sârmă. Dar nu înțelegeam ce legătură erau între ele, nu înțelegeam ce s-a întâmplat. Mama a închis forțat televizorul, apoi m-a privit șocată. S-a îndreptat spre bucătărie. Printre firele de păr care îi ascundeau ochii am observat că lacrimi au început să-i curgă, una câte una.
- Mamă...?
Cu vocea lăcrimândă, mi-a răspuns:
- Sonny, cred că azi nu te vei mai duce la școală. Eu, tu și tatăl tău vom merge la un medic.
- La medic? Dar nu sunt bolnav.
- Nu știm asta, bine? Trebuie să ne poată spună ceva.
Nu era o problemă dacă nu mergeam la școală. La știri a anunțat deja că școala s-a închis pe o perioadă nedeterminată. Cu siguranță era din cauza bestiei. În cabinet, medicul a rămas uimit când ne-a văzut, probabil că auzise și el știrile. La început nu a vrut să ne primească, spunea că nu vrea să aibă nimic de a face cu asta. Dar părinții mei l-au convins, i-au spus că nu știau la cine să apeleze. După câteva minute de examinare a ochilor, a pulsului inimii și al respirației, medicul și-a spus părerea:
- Somnabul, fiul dumneavoastră este sigur somnambul. Ochii lui prezintă toate semnele. Ca medic, nu vă pot recomanda ca tratament nimic ce ține de medicină. Dar puteți vizita un psiholog, un psihiatru sau chiar un preot pentru o calmare spirituală, dacă situația o cere.
Mama a aprobat tristă, apoi tata a luat-o de mână și am plecat. Din acel moment, în mintea mea a apărut incertitudinea. Oare eu eram bestia? Ce a vrut să spună Maria prin... lup? Lup adică... vârcolac? Chestiile astea sunt mituri. Ar trebui să fie... Nu?
După cum mă așteptam, părinții au ales, în opinia lor, cea mai eficientă opțiune: preotul. Părintele Calaghan era mereu în locașul Domnului. Când ne-a văzut intrând pe ușă a știut din prima că am venit la el și că avem o problemă. Avea acea intuiție de preot, știa când ceva îl necăjește pe un om. A făcut un semn pașnic cu mână prin care ne spunea să-l urmăm. Ne-a condus într-o cameră mică, dar mare ca însemnătate. Camera era plină de cruci și picturi celeste.
- Așteptați puțin, să aduc cele cuvenite. Am nevoie doar de un singur lucru.
După câteva secunde s-a întors și avea în mână o cruce, iar de ea era lipită o lumânare aurie și plină de ceară scursă. A aprins lumânarea, a uns crucea cu câțiva stropi de aghiazmă și mir și a apropiat-o de mine.
- Te rog, Sonny, privește făclia lumânării.
- De ce aș face asta?
- Doar fă-o, Sonny. E spre binele tău.
Părinții m-au privit apăsător. Trebuia să o fac, nu aveam încotro. M-am apropiat de lumânare, o priveam atent... din ce în ce mai atent și din ce în ce mai de aproape. Preotul a început să rostească niște cuvinte sfinte. După cam 10 secunde, lumina m-a orbit, apoi o migrenă a început să-mi sfâșie capul, era o durere așa cumplită. Părinții s-au dat la o parte, iar părintele a luat crucea din fața mea. Treptat, migrena a încetat, dar eram speriat, am început să tremur.
- Anne, John, fiul vostru este deranjat de lucrurile sfinte. Nu e nicio îndoială, Sonny nu mai este singur, ceva sălășluiește în el. Vă sugerez... un ritual de exorcizare, dar asta rămâne la alegerea voastră.
Un ritual de exorcizare?? Pentru ce? Doar nu sunt posedat. Părintele nu se cam grăbește cu concluziile? Mama m-a privit îndurerată.
- Ce ai făcut?
La fel de îndurerat și de plin de incertitudine, i-am răspuns:
- Eu nu...
- Mulțumim pentru ajutor, părinte! a spus tata.
Am plecat în grabă înspre casă, dar se părea că acolo ne aștepta altă surpriză.
- Ce s-a întâmplat, domnule ofițer? a spus tata.
- Am primit ordin ca fiul dumneavoastră să ne însoțească la secție.
- Nu, nu puteți! Nu vă dă nimeni dreptul.
- Domnule, nu avem timp de asta acum. Vă rugăm să fiți cooperativi. E înspre binele vostru. Dacă fiul vostru e nevinovat, atunci nu are nimic de ascuns. Dar dacă el a comis aceste crime, atunci va trebui să răspundă și să plătească pentru acțiunile sale.
- Dar e doar un copil de 15 ani...
- Domnule, asta e o treabă serioasă. Am întâlnit și mai tineri decât el.
După două ore petrecute la secție, am fost trimis acasă. Se părea că nu aveau destule dovezi încât să mă mai țină acolo. Pentru o perioadă, mama mi-a interzis să mai ies din casă. A venit și seara, stăteam în camera mea și priveam tavanul. Mă gândeam la multe, puneam întrebări la care încercam singur să răspund și... realizam în sfârșit de ce puteam vedea pe întuneric. Poate chiar se ascunde o bestie în mine. Cineva a bătut la ușă.
- Sonny?
Era mama. A intrat încet, s-a așezat lângă mine și mă privea așa de călduros. Se vedea clar iubirea în ochii ei, dar și negarea, negarea că fiul ei e o bestie, un ucigaș.
- Sonny... Ți-am făcut niște ceai. Mâine vom merge din nou la biserică. Somn ușor!
Apoi s-a ridicat și a plecat. Chiar aveau de gând să facă un ritual de exorcizare? Ce altceva voiau să facem iar la biserică. După ce a ieșit din cameră, am auzit ceva suspect: mama a încuiat ușa. Chiar nu voia să părăsesc camera. Așa că m-am gândit... Am deschis fereastra, m-am băgat sub pat, apoi am așteptat. După nici zece minute, ușa s-a deschis din nou, mama a intrat, s-a apropiat de pat, s-a uitat în jur, apoi a coborât la parter.
- John? Sonny nu mai e în camera lui. Și nu a băut ceaiul...
Au încercat să mă adoarmă! Mă mir că nu m-au legat cu forța de pat. Așa că am plecat, am ieșit pe fereastră și am continuat să mă îndepărtez de casă/ Știam exact unde să mă duc. Trebuia neapărat să o văd pe Zoey, aveam nevoie de ajutorul ei. După câteva pietre aruncate în fereastra dormitorului ei, Zoey s-a făcut văzută.
- Sonny? Ce cauți aici?
- Am nevoie de ajutorul tău. Trebuie să aflu adevărul. Trebuie să vorbesc cu Maria. Te rog, găsește un motiv să o scoți din casă.
- Chiar nu ar trebui să fii aici. E periculos.
Câțiva elevi treceau pe stradă. Când m-au văzut, s-au îndepărtat treptat. Ce priviri îmi aruncau! Mă simțeam ca... Ted, odihnească-se în pace.
- Știu, știu, dar am nevoie de ajutorul tău, trebuie să o văd pe Maria, trebuie să-mi spună ce s-a întâmplat.
- Mincinoasa! Am știut întotdeauna că ceva era în neregulă cu perfecțiunea ei și fața ei inocentă. Pff... Îl sun pe Sam. Dacă va fi și el acolo, vom fi mai convingători.
- Mulțumesc! Ești... genială! Trebuie să plec! Nu știu cât timp am la dispoziție. Și nu uita, nu m-ai văzut aici, în seara asta.
- Mi-a părut bine să vorbesc singură la fereastră.
Și am plecat, trebuia să ajung la locuința Mariei fără ca nimeni să mă observe. Sincer, eram bun la furișat. Trebuia să mă grăbesc, să mă sincronizez cât de cât cu ei, un pic mai devreme nu strica. Și așa am făcut. Am așteptat ca ei să ajungă și apoi i-am privit în acțiune. Erau chiar buni să mintă. Până și pe mine m-au convins că au invitat-o pe Maria la un local, cică să-și mai descarce sufletul... Imediat după ce au dat colțul străzii, am apărut și eu. Maria părea surprinsă:
- Sonny! Ce faci aici? Nu mi-au spus că și tu vii!
Părea cam speriată, cred că nu voia să fie în preajma mea acum.
- Prieteni, m-ați ajutat mult, dar aș vrea să fim un moment singuri. Vă mulțumesc! O seară plăcută!
Sam și Zoey ne-au privit.
- Eu trebuie să cumpăr ceva de la magazin, iar Sam a fost chemat acasă. La revedere, Maria!
Apoi au plecat, li se părea totul în regulă.
- Cred că nu va fi niciun local în seara asta, nu? Nu cred că e o idee prea bună să fiu aici... cu tine.
- Știu că ești speriată, crede-mă, și eu aș fi. Dar... cred că îmi datorezi niște explicații.
- Știu... Regret lucrurile pe care le-am spus, n-ar fi trebuit să îți fac probleme.
- Nu mai contează acum. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat seara trecută. Nu pot sta prea mult.
Maria a respirat lung, s-a calmat puțin.
- Nu știu cum și de unde să încep.
- Te rog să începi cu începutul.
- Bine! Deci, Ted a vrut să mă însoțească spre casă, dar eu m-am împotrivit. Îl știi pe Ted, e așa de încăpățânat! În timp ce încercam să scap de el, am auzit un sunet ciudat undeva, pe o alee, printre blocuri. Suna de parcă un capac de tomberon a căzut. El, dorind să pară brav, a mers să verifice. Am așteptat, aveam senzația că nu se mai întoarce, dar după vreo 30 de secunde s-a întors în fugă.
- Asta e tot?
- Nu, nu e tot. Înainte să ajungă la mine, ceva a venit din urma lui și...
- Și...
- L-a tras înapoi. Am văzut ceva imposibil, am văzut capul și ghearele unui lup. Știu că sună ciudat, probabil mă crezi nebună.
- Te rog, continuă!
- După ce l-a tras pe alee, am încremenit pe loc. Se auzeau zgomote puternice, ca și cum cineva ar fi fost izbit de pereți sau ar fi alergat pe acoperiș. După câteva secunde, simțeam cum picioarele mele, pur și simplu, se îndreptau spre alee. Apoi l-am văzut pe Ted, la câțiva metri de mine, era... mort, iar tu...tu stăteai calm deasupra lui și îl priveai. Așa că... am fugit... Era nebunesc să mai rămân.
Și a izbucnut în lacrimi... Am vrut să o țin în brațe, să-i alin durerea, să-i șterg câteva lacrimi. Dar... m-a respins, s-a îndepărtat și a plecat.
- Maria!
Sigur îi era teamă de mine, până și mie îmi era teamă de ceea ce sunt, dar asta nu îi ajuta cu nimic pe ceilalți și nici nu schimba ce am făcut. Din spatele meu niște zgomote au început să se audă, ca niște foșnete printre frunze. Când  m-am întors, am zărit o umbră.
- Cine e acolo?
Dar nu am primit niciun răspuns. Când am făcut primul pas, umbra a fugit din spatele copacului și s-a făcut nevăzută. A fost foarte rapidă. Oare cine era? Dar, trebuia să plec, aveam probleme mai importante acum. După lucrurile spuse de Maria nu știam ce să cred, nu știam ce trebuia să fac. Trebuia să știu mai multe, aveam nevoie să știu cine sunt. De ce eu? De ce?
Am mers la marginea orașului, printre stânci, și priveam prăpastia nemiloasă ce se întindea în fața mea. Mă străbăteau gânduri puternice de a afla ce este pe fundul prăpastiei. Să sar, să nu sar... Din senin, o voce cunoscută m-a strigat:
- Sonny!
Mi-am întors capul iute.
- Părinte Calaghan! Ce căutați aici?
- Aceeași întrebare mă pregăteam și eu să ți-o adresez. Înțeleg că lumea consideră că ești o bestie, dar asta nu ăsta nu e un motiv să-ți pui capăt zilelor.
Mi-am întors brusc privirea, nu simțeam nevoia să zic ceva.
- Sonny! Ascultă-mă! Tu nu ești o bestie!
- Ce vrei să spui? Sigur că sunt.
- Știi ce vreau să spun...
- Cum ai știut că sunt aici?
- Din când în când vin aici pentru a cugeta. După o zi ca asta aveam neapărat nevoie să cuget.
- Am crezut că vârcolacii sunt doar povești, că ies doar la Lună plină, dar se pare că nu e așa... Nici măcar partea cu Luna. Te rog, în noaptea asta vreau să mă ascund. Pune-mă în lanțuri,    leagă-mă de ceva, de un pat...
Preotul m-a privit refuzător, dar înțelegea că era necesar. M-a dus la el acasă, apoi m-a legat cât de bine a putut de un pat. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai fericit așa. Mă simțeam ca un câine în lesă. Părintele Calaghan s-a decis să îmi anunțe și părinții, așa că le-a dat un telefon. Erau speriați că am fugit de acasă, aveau de gând să anunțe și poliția. Noroc de părintele Calaghan. Cu greu, le-a convins că ceea ce face e înspre binele meu. Tot ce mai rămânea să facem era să așteptăm, Soarele apunea din minut în minut.
În sfârșit, Luna și-a făcut prezența. Părintele Calaghan venea din cinci în cinci minute să mă supravegheze. Orele treceau, se făcu ora opt, nouă... zece, dar nimic nu mi se întâmpla. Nici preotul nu a mai venit să mă verifice, cred că adormise. Nici eu nu mai aveam mult, tot ce îmi amintesc e că pleoapele mi s-au închis și... nimic.

*

Îmi amintesc că m-am trezit brusc, eram pe fotoliu cu ceașca de cafea în mână. Cum am putut să adorm și să-l las pe Sonny nesupravegheat? M-am dus repede în camera în care l-am lăsat, dar... surpriză! Frânghiile erau rupte. Era și normal, vârcolacii devin mai mari când se transformă, frânghiile n-aveau cum să reziste. Sunt așa de idiot! Măcar nu m-a ucis, nici nu m-a trezit. Ce să spun, frumos din partea lui... Trebuia neapărat să-i dau de urmă și să avertizez localnicii.
Am mers afară, căutăm orice urmă pe care ar fi putut lăsa-o un vârcolac. De parcă aș fi știut ce urme lasă vârcolacii... Era cam frig, aveam nevoie de o haină mai groasă. Când am vrut să deschid ușa, ceva a aterizat de pe acoperiș, în spatele meu. M-am întors încet...
- Sonny! Calmează-te! Știu că mai este o fărâmă din tine înăuntru. Sunt eu, părintele Calaghan.
Vârcolacul se apropia încet... Cu incisivii lui lungi și plini de salivă s-a repezit spre mine. În ultimul moment, Dumnezeu m-a ajutat prin Sfânta Cruce, cea pe care o țineam mereu la inimă. Am scos-o și i-am oprit calea. Dar se părea că nu doar Dumnezeu avea de gând să mă ajute, cineva a apucat bestia de la brâu, a tras-o de pe mine și a aruncat-o la câțiva metri. Era... Sonny. Sonny? Dar... el e vârcolacul. Sau nu? Atunci cine e?? Ușa casei mele s-a deschis forțat și o fată s-a ivit. Era destul de întuneric, așa că m-am apropiat de ea.
- Maria? Când ai intrat în casă?
- Unde e Sonny? Părinții lui mi-au spus că e aici. Trebuie să vorbesc cu el.
- Ți-ai ales momentul nepotrivit.
- Trebuie să vorbesc cu el. Nu am avut curajul să îi spun la început, dar în seara când Ted a murit, Sonny nu era singura persoană pe care am văzut-o. Undeva, pe un acoperiș, am zărit o umbră, una umană. M-a privit cu ochii ei aurii și strălucitori, apoi a dispărut instantaneu.
- Sper că Sonny a auzit și el asta.
Vârcolacul nu era așa de ușor de răpus, fără să aibă timp de reacție, Sonny a fost pus la pământ cu o lovitură puternică în zona capului.

*

Simțeam cum deschideam din nou ochii, vederea îmi era în ceață, dar se clarifica. Vedeam stelele, apoi Luna, apoi... un cap mare de lup. Cred că visez... Nu puteam să mă văd pe mine... Am dus mâna la frunte, era umedă, era sângele meu... cald și roșu. Da, nu era niciun vis. Auzeam vocea preotului, încerca să mă îndrume:
- Sonny, nu te apropia, nu știm de ce e în stare bestia.
- Eu... Nu eu sunt vârcolacul? Dar, atunci ce sunt? De ce pot vedea pe întuneric?
Cu niște apă sfințită, preotul a aruncat asupra vârcolacului. Acesta a început să ardă, din blana lui a ieșit fum. Apoi a fugit, cred că îl durea.
- Ce? Vedere nocturnă? Măi să fie! Sonny, ascultă-mă, sigur nu ești vârcolacul. Dar ești cu totul altceva, ești un Calidum Stellas, un hoț de stele. E ceva aproape unic, ceva de ordin milenar. De asta ai reacționat așa la lumina lumânării pe care am folosit-o.
- Un hoț de ce?
- Cei ca tine, la început, acționează în somn, ei simt unde se manifestă răul și vor să-l oprească, cred că faptul că Maria te-a acuzat că ești bestia a fost doar o neînțelegere, te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Tu... trebuie să înveți să fii ceea ce ești acum când ești conștient. În somn ai putut face față.
- Nu-mi amintesc nimic, îmi amintesc doar că eram la pământ. Degeaba știu cine sunt dacă nu știu cum să mă folosesc de puterile mele. Dar de unde știi toate astea?
- E de datoria mea, de asta îl slujesc pe Dumnezeu. Ești înzestrat. Știu că nu a fost alegerea ta, dar astrele sunt... astre. Ai fost destinat pentru lucruri mărețe. Folosește lumina, folosește stelele...
- Lumina... Înțeleg. Maria? Ce cau...
După cum mă așteptam, vârcolacul a revenit. M-am îndepărtat de preot, încercam să mă apropii de vârcolac și să îl țin în zonă. Dar.. ciudat, s-a oprit.
- Trebuie să clarificăm niște lucruri. Trebuie să știi ceva înainte să...
- Vorbești? Deci, ești uman?
- Doar în timpul zilei. Acum bestia din mine a luat stăpânire.
- Ce vrei? De la mine, de la acest oraș? De ce le-ai omorât? Atâția oamenii, femeia, acel bărbat, profesorul de matematică, Ted?
- Ai dreptate, dar nu în totalitate.
- Ce vrei să spui?
- Nu le-am ucis pe acei oameni... și nicio femeie. Acea femeie... era mama mea. Tatăl meu a ucis-o, eu doar am făcut ce a trebuit să fac. Ca și mine, și el era un vârcolac, provenim dintr-o linie de vârcolaci lungă, de zeci de generații. Doar că el era în vârstă, prea în vârstă, iar alcoolul nu i-a fost deloc de ajutor.
- Ți-ai ucis propriul tată? De ce nu a știut nimeni cine sunt cei doi?
- Asta mi-a și fost intenția, am mutilat cadavrele așa de rău încât să nu le recunoască nimeni, dar nu pe al mamei mele, tata era un alcoolic incurabil. Violența o avea oricum în sânge, alcoolul doar i-a pus capac.
- Un vârcolac cu sentimente... De ce ar trebui să te cred? Cum rămâne cu profesorul de matematică? Și cu Ted?
- Unii oameni nu sunt ceea ce par. Profesorul avea un trecut de neiertat. A fost concediat de la alte două licee pentru maltratarea studenților și nu părea să dea semne de schimbare. Cât despre Ted, a fost vorba doar despre furia mea, o furie limitată. Am simțit nevoia să le gust sângele. Nu ar fi trebuit niciodată să-l rănească pe... Eric. Noi, vârcolacii, avem un temperament mai aprins când ne transformăm, de abia ne putem controla. Nu cred că îți amintești, dar și tu erai acolo. Mi-ai încurcat planurile, a trebuit să mă lupt cu tine pentru a scăpa. De asta poliția a avut posibilitatea să îl identifice pe profesorul de matematică și Maria a scăpat așa de ușor.
- Eric? Ești un prieten de al lui Eric? El te controlează? El îți alege victimele? Cine ești?
- Nimeni nu mă controlează. Eu doar încerc să fac dreptate.
- Crezi că ești un justițiar. Ești doar o bestie! Ucizi doar oameni nevinovați. Cum de știi despre Maria? Cum de îi știi numele?
    - Să spunem că... mă pricep la furișat, la fel ca tine.
- Tu... Tu erai acolo, în spatele copacului. Ne spionai.
- Dai dovadă de istețime. Totuși, îmi ești dator cu viața. Dar acum regret că te-am salvat. Se pare că ai devenit o problemă. Cine ar fi crezut că și tu ești... special.
- M-ai salvat? Îmi amintesc acum. În acea seară, lângă gardul viu. Am crezut că tu ești cel care m-a atacat.
    - Ai fost atacat de un simplu câine. Ți-am spus, ucid doar din mânie.
    - Acum chiar m-ai făcut curios. Cine naiba ești?
- Doar...
Am privit către chipul preotului, apoi al Mariei. Cu aceleași lacrimi în ochi, Maria părea că regretă acuzațiile pe care mi le-a adus, era clar acum că nu eu sunt bestia. Am simțit o căldură mare în inimă.
Am privit stelele, apoi în față, în privirea mea se zărea o declarație de luptă pe viață și pe moarte. Am început să alerg înspre vârcolac, el a sărit înspre mine. Amândoi am căzut la pământ, apoi ne-am rostogolit. El a început să fugă, eu mă țineam de el cu toată forța. M-a târât până la prăpastie. Părintele Calaghan și Maria ne urmăreau, dar vârcolacul se mișca prea repede. Din senin, s-a oprit, eu mi-am dat drumul și după câteva rostogoliri, m-am oprit undeva la marginea prăpastiei. M-am ridicat, el se pregătea pentru un ultim atac, era gata să mă împingă în prăpastie. Cu labele lui uriașe s-a năpustit asupra mea, dar... nu am simțit nimic. Când am privit în prăpastie, el cădea. După un șchieunat scurt, s-a lovit de stânci și... și-a găsit sfârșitul.
Mi-am privit brațele, erau transparente și strălucitoare, eram... lumină. El, vârcolacul, a trecut prin mine. Ceilalți au ajuns, dar s-au oprit brusc. Vedeam cum ochii lor sclipeau de uimire și de felul cum corpul meu radia. Deodată, m-am stins. Părintele și Maria s-au apropiat, încercau să mă atingă, să vadă dacă sunt întreg, dacă sunt... eu.
- Ce s-a întâmplat cu vârcolacul? a spus preotul.
- Poate nu vom ști niciodată cine era, dar știu sigur că era cineva de la liceu, un prieten de-al lui Eric. Cred că vom afla eventual, cineva nu se va mai prezenta la școală. E mort, jos, în prăpastie.
Maria m-a îmbrățișat, cred că era îngrijorată, dorea să știe că sunt bine. Își freca încet chipul ei cald de umărul meu drept. Apoi m-a privit cald în ochi.
    - Maria... Chipul tău... Sângerează...
Maria și-a frecat încet obrazul drept.
- Nu e sângele meu. Sonny? Umărul tău... sângerează...
- Ce??
Era adevărat. L-am atins, mă durea ca naiba.
- M-a mușcat! La naiba! M-a mușcat... Părinte, ce se va întâmpla cu mine?
- Sfinte Sisoe! Nu e de bine deloc. Când un vârcolac mușcă pe cineva, un venin, un blestem trece de la el la acel om.
- Ce venin? Ce blestem?
Deși știam ce urma să aud, cu jumătate de gură, preotul   mi-a răspuns:
- Un nou vârcolac se va naște...
Maria mă privea șocată, și eu eram șocat. Nu știam ce se va întâmpla cu mine, nu știam în ce constă acest blestem și, cel mai rău, nu știam cum să controlez asta. Maria m-a îmbrățișat din nou. Nu-i păsa de ceea ce aș putea deveni. Nu aș fi vrut să o mai las să plece, mă simțeam ca în copilărie. Dar... trebuia să mă gândesc și la ceilalți. Am făcut doi pași în spate și mă uitam la privirile lor îngrijorate. Mă țintuiau ca pe un prieten, dar eu mă vedeam ca pe un pericol. Așa că am decis... Acest oraș nu are nevoie de încă un vârcolac, asta trebuie să se sfârșească. Am alergat înspre prăpastie și... am sărit.
- Sonny, nu!!!
Simțeam cum corpul îmi plutea în cădere liberă, simțeam vântul rece ce îmi flutura hainele și părul, mă simțeam liber. De sus, auzeam țipetele disperate ale Mariei și ale preotului. Se auzeau din ce în ce mai încet iar ei deveneau din ce în ce mai mici. Jos, zăream stâncile colțuroase care deveneau din ce în ce mai mari, zăream corpul vârcolacului care revenea treptat la forma lui umană.
Înainte de prăbușire, în ultima secundă, o căldură m-a cuprins, mă transformam din nou în lumină. Chiar înainte să mă alătur stelelor, am văzut adevărul: sus, îmi părăseam o prietenă pe care o cunoșteam de o viață, dar jos... am privit mulțumit, mă aștepta una la fel de veche, cea mai inteligentă fată pe care o cunosc... Zoey.

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
Capitolul III

Pânza sufletului


Vise... Oare ce sunt visele? Deși au trecut doi ani de la dispariția lui Sonny, încă mai retrăiesc acele momente aproape în fiecare noapte. La început, visele erau intense și foarte veridice. Uneori nu mai făceam diferența dintre realitate și vis. În sinea mea cred că știam de ce retrăiam acele momente, îmi doream să îl mai văd pe Sonny din nou și din nou… Și de fiecare dată speram să aibă alt sfârșit, speram ca visul să se termine cu bine. Totuși, am senzația că Sonny încă se află cu noi, cu mine, printre stele…
Zilele treceau, astfel a sosit şi vacanţa, o vacanţă în care eu şi familia mea aveam planuri măreţe. Atmosfera s-a mai calmat la noi în oraș, iar anul 2012 părea promițător. Aveam de gând să petrecem aceste trei luni tocmai în Japonia. Ce mai aventură! Aveam nevoie de o pauză, trebuia să părăsim Ipswich pentru o perioadă pentru a mai da uitării. Dar cine putea să uite așa ușor...
Părinţii mi-au pus în faţă o hartă. Din câte am putut observa, era harta politică a Japoniei. Apoi m-au pus să închid ochii, să-mi pregătesc degetul arătător şi să mă las în voia sorţii. Când am deschis ochii, degetul meu acoperea un singur oraş. L-am ridicat, iar dincolo de el scria… Osaka. Osaka? Ce nume ciudat! Cred că am mai auzit acest nume. Părea a fi un oraș important.
În fine... Era luni, prima zi de vacanţă, eu şi părinții mei pregăteam bagajele. Nu aveam de gând să împachetăm prea multe, doar strictul necesar. Şi iată, mă vedeam zburând pentru prima dată cu avionul. Ascultam muzică în căşti, zborul cu avionul mă plictisea de moarte. Dar odată ce aterizam în Japonia aşteptam… ceva, acel ceva care să-mi trezească spiritul aventurii. Hublourile impecabile ale avionului ofereau privelişti absolut incredibile: peste tot numai nori. Plictisitor… M-am apropiat încet de hubloul din dreptul meu, din ce… în ce… mai mult... Când aproape să-l ating cu nasul, un chip străveziu al unei fete a venit dintre nori, de nicăieri, şi s-a izbit de al meu. Aproape că mi-a atins nasul! Ce a fost asta?! Imaginația mea părea să fie cam bogată. Speriată, m-am retras, a fost un moment deloc obișnuit. Doar nu visam… Oare ăsta era? Ăsta era impulsul ce îmi trezea spiritul aventurii? Părinţii, din fericire, nu au observat nimic. E mai bine așa. Inevitabil, frica a dispărut din celulele corpului meu, pot spune că eram obișnuită după experiențele neobișnuite din Ipswich.
În sfârșit am ajuns în Osaka și aveam ocazia să inspir aerul asiatic. Sunt sigură că sunt diferențe mari pe care sigur le voi cataloga ca defecte. Hmmm… Într-adevăr, aerul era cam înecăcios aici, în zona rutieră. De abia așteptam să văd noua casă, speram ca aceste trei luni să fie destule până să mă obișnuiesc cu ea. Tata, ca de obicei, a făcut din mână unui taxi.
- Știți unde este reședința Bakken? a spus tata.
- Reședința Bakken?? a spus șoferul extrem de mirat.
- Da… De ce păreți așa de mirat? Să înțeleg că știți?
- Cine nu știe… Sunteți reporteri sau ceva asemănător?
- Nu. Suntem aici în vacanță, iar această casă pare să aibă ceea ce căutăm: este spațioasă și ne-o putem permite.
- Nu mă miră.
- De ce spuneți asta?
Dar șoferul nu a mai răspuns. Nici tata nu a mai insistat. Văd că noua noastră casă are un renume. Sper că e de bine. După un timp, șoferul s-a gândit să fie politicos și să reînceapă conversația.
- Cum ați reușit să găsiți casa asta?
- Păi, știți, noi suntem turiști. Ne mulțumim cu orice casă, șederea noastră e temporară.
- Nu e vorba de construcția în sine, ci de povestea ei. Cine  v-a recomandat-o? Mă mir cu tărie că ați ales-o.
- Și care anume e povestea?
- Am ajuns la destinație! a spus șoferul brusc de parcă nu vroia să își continue ideea. Vă costă 10 dolari, presupun că         dintr-ăștia aveți.
Pus pe gânduri, tata a scos banii și, cu o mică reținere, i-a înmânat șoferului. Cred că șoferul stârnise curiozitatea tuturor. Oricum, era vacanță. N-am venit să aflu povești, am venit să trăiesc momente ce le voi putea povesti. Am coborât nerăbdătoare din mașină și… mamă!!! Era… mare, puteam avea cel puțin trei camere numai pentru mine. Cu cheile zgomotoase în mână, am alergat spre ea, am suflat lent pe mânerul prăfuit al ușii, am introdus cheia în broască și… voilŕ. În fața mea se desfășura o casă imensă, cam întunecată, dar încăpătoare. Eu și familia mea vom aduce lumina în această casă. Oamenii pot transforma orice casă în acasă.
Am intrat mai adânc în inima casei. Mirosea puternic a aer închis, a praf și a chestii în curs de mucegăire. Misterul stătea în aer în această casă, era peste tot. Cum aveam de gând să petrec doar trei luni aici, nu aveam de ce să mă plâng de condiții.
M-am îndreptat cu pași curioși spre camera pe care o consideram ca fiind sufrageria. Tot ce am putut observa e că stilul acestei case nu era extrem de diferit de cel al englezilor. Simțul meu gastronomic mi-a condus ulterior pașii spre bucătărie. Era plină de vase metalice, unele păreau pătate de ceva, parcă erau urme de sân... Brrr! Ce imaginație bogată am! Probabil că erau doar urme de rugină. În portița unui dulăpior, deasupra chiuvetei, era agățat un prosop. L-am tras brusc. Portița s-a deschis și din dulăpior a căzut o cutie veche de cereale. Când am vărsat-o, un carnețel a căzut, poate era un jurnal. L-am ridicat, avea coperțile uscățive și casante. L-am deschis încet. De nicăieri, în surdină, o voce s-a auzit:
- Maria, Maria…
Am înlemnit instantaneu, apoi am închis brusc jurnalul. Verificam atent toate unghiurile din jurul meu pentru a descoperi sursa. Dar vocea nu a încetat:
- Maria…
Nu aveam nicio idee de unde se auzea, se auzea de peste tot.
- Maria! Ce faci aici?
- Mamă!!!
- Ce?
Chiar mi-a dat fiori. Cine strigă pe cineva în șoaptă, apoi îl surprinde brusc în ușa bucătăriei? Am dus repede jurnalul la spate și nu am zis nimic.
- Nu vii să ne ajuți?
- Cu ce?
- Cu bagajele, normal!
- A, da… Imediat! Sunt chiar în urma ta.
Am pus repede jurnalul în buzunarul jachetei ce o purtam, aveam de gând să-l citesc mai spre seară.
În sfârșit a venit și seara. Trebuie să recunosc că a fost o zi plină și obositoare. De mâine speram să înceapă vacanța       propriu-zisă și să fac ceea ce mi-am propus: să colind orașul, să fac poze ca amintire și, de ce nu, să îmi fac prieteni noi. Se zvonește că mulți dintre japonezi sunt tare prietenoși. Camera pe care mi-am ales-o era destul de încăpătoare și era cam singura care mi se potrivea ca și fată. Plus că avea și un șifonier încăpător și plin de umerașe, toate de culoare roșie. Stăteam pe pat cu fața spre tavan, acoperită de plapumă până deasupra sânilor. Era un pat așa de moale, mă simțeam legănată. Încet-încet, simțeam cum pleoapele se atrăgeau una pe cealaltă, îmi era somn din ce în ce mai tare.
- Maria…
Am tresărit imediat. Din nou, vocea asta? Era doar un ecou din mintea mea? Tot ce mi-a venit în minte era jurnalul. Mi-am luat repede jacheta și am cotrobăit prin buzunare.
- Aici erai…
Oare ce scria în el? Și cine era proprietarul? M-am așezat pe pat, rezemată de pernă, am aprins veioza de pe noptieră și m-am uitat la ceas; era deja 21:30. Apoi l-am deschis… O adiere a ieșit din el și mi-a fluturat părul. Ciudat! Fereastra era categoric închisă. În fine, poate l-am deschis prea iute. Și am început să citesc:
Sheffield, oraşul pe care îl ştiu de o viaţă, oraşul în care am văzut prima rază de lumină, oraşul în care mi-am făcut prietenii cu care aş putea traversa Styx-ul. Iar acum, în clasa a X-a, la vârsta de 16 ani, în această zi memorabilă de 9 martie 2008, este oraşul de la care trebuie să-mi iau rămas-bun, oraşul din care mă mut, probabil, pentru totdeauna. […]
Acum, voi pune stiloul lângă jurnal, poate îl va găsi cineva. Apoi... voi... face exact ce a făcut... Josh.
Sfinte Sisoe! Ce e cu acest jurnal? Oare e chiar adevărat tot ce s-a întâmplat în el? Și toate în această casă? Dar totul sună… imposibil! Nu se poate întâmpla așa ceva în viața reală. Poate e o simplă poveste de speriat copiii, o simplă poveste de groază. Am zâmbit satisfăcută. Cât de puerilă putea fi imaginația mea! Jurnalul ăsta e scriere pur științifico-fantastică! Crime în șifonier? Doamne! Sper că e un șifonier dintr-o altă cameră. Nu cred că voi putea dormi având fiori la fiecare gând. Cineva a bătut la ușa mea. Am tresărit instinctiv.
- Cine e?
- Sunt mama.
Am răsuflat adânc, parcă o piatră mi se luase de pe inimă.
- Intră.
- Voiam doar să te anunț că încă nu am terminat de despachetat, am ajuns destul de târziu. Vom continua mâine, deci nu putem vizita nimic.
- Nu face nimic! am spus dând din cap aprobator.
- Bine! Noapte bună!
- Noapte bună, mamă!
Mama a plecat. Am pus jurnalul pe noptieră, am stins veioza și m-am făcut confortabilă pe pernă. Simțeam că va fi o noapte lungă și lipsită de somn. Mă învârteam la fiecare 10 secunde, nu găseam nicio poziție confortabilă. Ce greu trecea timpul aici, în Japonia! Era de abia ora 22:00. Cu greu, am adormit.
Din nou, trecutul mă urmărea în vise. Visam neîncetat și în repetate rânduri căderea în prăpastie a lui Sonny și ridicarea acestuia la stele. De fiecare dată când cădea, credeam că se va termina diferit, că Sonny se va întoarce la noi… la mine. Mă întreb… Oare Sonny mă veghează acum de sus, printre stele? Tare aș fi vrut să-l mai văd o dată. Am deschis ochii treptat, ceva îmi lumina fața. Prin fereastră, o lumină aurie îmi învăluia patul. Am coborât din pat și mă îndreptam spre lumină. Cu cât mai mult mă apropiam, cu atât mai mult vedeam silueta unei persoane. Am deschis ferestrele ca și cum n-aș fi vrut să trezesc pe nimeni. Un zâmbet mi s-a stârnit pe chip. Era chiar el… Sonny. Mi-a zâmbit cu căldură. Ne-am privit secunde bune, eram uimită de razele pe care Sonny le trimitea pretutindeni.
- Sonny…
A început să se apropie de mine. În ultimul moment, lumina din jurul lui s-a stins. Apoi s-a repezit înspre mine, transformându-se instantaneu într-un vârcolac. Am tresărit imediat, iar tot ce vedeam era doar tavanul întunecat. A fost doar un vis? Iarăși mă amăgeam cu vise legate de revederea lui Sonny? Nu îmi păsa sub ce formă se întorcea, umană sau de vârcolac.
În sfârșit a sosit și dimineața. De fiecare dată când era lumină și Soarele strălucea mă simțeam mai aproape de Sonny. Mama era extrem de matinală, deja a venit în camera mea și m-a trimis după niște chestii pentru noua casă. Cum puteam să o refuz?
Mergeam liniștită și curioasă, eram atentă la fiecare casă și la arhitectura lor. Erau, într-un fel, diferite de cele din Ipswich și de casa în care locuiesc acum. Din păcate se părea că nu aveam atenție distributivă. La colț de stradă, am tăiat calea a trei tineri, doi băieți și o fată. Din instinct am spus:
- Pardon!
Cei trei m-au privit atent în ochi. Eu am făcut la fel, eram atentă la trăsăturile lor asiatice. Ochii lor nu erau chiar așa ciudați. Categoric au observat că nu eram din zonă. Unul dintre băieți, cel mai înalt, a risipit într-un final tăcerea:
- Nu-i nimic. Se mai întâmplă.
Am zâmbit. Mă bucuram că îmi vorbeau limba.
- Mă puteți ajuta cu o informație? Unde pot găsi magazine cu… de toate?
- Păi, depinde! a spus celălalt băiat.
- Unde locuiești? a întrebat fata.
- Sunt aici doar în vizită pe perioada vacanței. Locuiesc o stradă mai în spate, la reședința Bakken.
Cei trei au ridicat mirați din cap și au făcut un pas în spate.
- Bakken? a spus băiatul înalt. Cum de ai ajuns să locuiești în ea?
- Doar ne-a fost recomandată. De ce vă mirați? Ce e așa de special la ea?
- Casa aia? Specială? Și încă cum! Casa aia e stranie rău! a spus fata.
- De ce? Ce are? Doar pentru că e mare și plină de camere întunecate?
- Dacă ar fi numai atât! a spus celălalt băiat. Nu vreau să te sperii, dar casa aia e renumită pentru crimele ciudate care au avut loc în ea. Se spune că au fost găsite mai multe victime spânzurate de umerașe, într-un șifonier.
- Și asta nu e tot! a spus fata. Se spune că o fată cam de vârsta noastră, Sarah cred că era numele ei, a fost ucisă de tatăl ei în același șifonier, după care tatăl s-a sinucis în același mod.
Am înghițit în sec. Mi-am dat seama că erau multe întâmplări care se potriveau, în special numele Sarah. Sarah Brown… cea care a scris jurnalul. Dacă e adevărat măcar o fărâmă din ce au spus cei trei, înseamnă că jurnalul nu e deloc o poveste și că adevărul adevărat îmi este deja cunoscut. Jurnalul ăsta era o adevărată comoară în mâna poliției. Cum de nu l-au găsit până acum?
- Vei găsi magazinul de care ai nevoie după ce treci strada la prima trecere de pietoni. Sper că nu te-am speriat prea tare! a spus băiatul cel înalt. Cred doar că trebuie să știi asta. Ar trebui să vă mutați cât mai repede…
Să mă sperii? Normal că m-am speriat. Dar, nu am mai zis nimic. Am plecat îngândurată și fără să privesc în urmă. Sper că nu le-am lăsat o impresie proastă. Dar, probabil că și ei se gândesc la același lucru. Încep să cred că prima impresie e doar de formă, că oamenilor le place să acorde o a doua șansă pentru o a doua impresie.
La magazin, toată lumea mă privea curioasă. Mă simțeam de parcă toți cei din Osaka știau unde locuiesc și că era înspăimântată de acest lucru. Sau era doar pentru că eram străină, pentru că nu arătam ca ei? În fine… Mi-am făcut cumpărăturile, am plătit fără niciun stres și m-am îndreptat spre casă. Mama mă aștepta bosumflată.
    - A fost cale lungă până la magazin, Maria!
    - Eu doar… mi-am făcut noi prieteni?
    - Înțeleg. Atunci te iert de data asta.
    - Zău? am spus aruncând cu un pachet cu șervețele în ea.
    Ea a devenit brusc serioasă. S-a aplecat lent după șervețele și le-a pus pe masă.
    - Te simți mai bine acum?
    Eu nu i-am răspuns nimic, dar fața mea spunea că mi-a plăcut. Mama a gesticulat că pleacă. Spontan s-a întors și mi-a întors favoarea. Un zâmbet s-a ivit pe chipul ei. Se părea că mama nu și-a pierdut încă simțul umorului. După vreo douăzeci de secunde de schimburi de pachete cu șervețele, s-a așternut liniștea… Eram un pic obosite. Mama s-a apropiat și m-a cuprins în brațe, eu m-am lăsat dusă de val. Iubeam senzația asta, simțeam căldura adevărată a familiei. Amândouă priveam pardoseala plină de șervețele.
    - Mamă?
    - Da, Maria?
    - Cum ați găsit casa asta?
    - Tatăl tău a găsit-o. Când a văzut-o în poze a considerat că e singura în care s-ar simți ca acasă. Arhitectura casei îi amintea de casa lui natală.
    - Deci, nu știe nimic despre istoria ei?
    - Nu, nu cred. De ce ești deodată interesată de istoria ei? E doar o casă.
    - Știu, știu. E doar o casă...
    - Atunci hai să o facem să fie ca acasă.
    Nu aveam de gând să îi spun nimic despre jurnal sau despre această casă. Nu doream să îi stric vacanța. Chiar dacă eram terifiată de gândul că cineva a murit în casa asta, nu e ca și cum ar fi bântuită. Nu? Nu credeam deloc în fantome. Încet, s-a făcut ora 19:00. De la intrare s-a auzit vocea obosită a tatălui meu:
    - Casă, dulce casă!
    Tata s-a plimbat azi prin tot orașul doar pentru a găsi o amărâtă de broască pentru ușă. Cealaltă era cam șubredă. Începeam să cred că orașul ăsta e cam rupt de lume. De ce degetul meu a trebuit să nimerească chiar orașul ăsta?    
- Elisabeth? Maria? Unde sunteți?
    - Venim acum! a spus mama.
    - În sfârșit! Credeam că nu mai ajung azi acasă. Am multe cutii de despachetat, am cumpărat ceva lucruri azi.
    Am început să despachetăm. De niște farfurii noi și ceva pahare aveam nevoie, dar cu ce ne era de folos un pitic de grădină? Tata era cam ciudat în privința asta, dacă vedea ceva ce îi place, îl cumpăra chiar dacă nu era prea util.
    - Văd că s-au adunat ceva cutii. Vrei, te rog, să le duci afară, în tomberonul de peste drum, Elisa?
    Mama s-a uitat la mine lung, cred că se simțea și ea destul de obosită. Înțelesesem ideea, așa că am dat din cap aprobator. Mama mi-a înmânat sacul, iar eu am privit curajos spre ușă.
Afară, întunericul începea să învăluie lent orașul, se putea vedea clar doar la câțiva metri în față. Oricum, tomberonul îl vedeam. M-am oprit puțin să mă asigur înainte să traversez strada. Pe lângă tomberon, câteva hârtii nelalocul lor adiau nehotărât. Am ridicat curioasă capacul ținându-mi nasul la distanță. Eram sigură că gunoiul lor mirosea exact ca al nostru. Sacul meu era cam voluminos, aproape că am umplut tomberonul. După ce m-am îndepărtat câțiva pași, tomberonul a început să tremure. Cred că ceva se răsturnase în el. M-am îndepărtat cu încă câțiva pași, iar tomberonul s-a mișcat din nou, de data asta mai zgomotos. Era ceva viu în el? Trebuia neapărat să văd, eram chiar curioasă. Îmi număram pașii în gând până la tomberon. Când aproape să ridic capacul, o voce s-a auzit parcă din tomberon:
    - Maria…
    M-am speriat instantaneu. Nici nu am mai stat pe gânduri, picioarele au început să alerge în sensul opus. Simultan cu primul pas făcut în stradă, o lumină puternică m-a orbit, urmată de un sunet strident. Am făcut un pas iute. Imediat cum am trecut strada, am zărit o mașină, iar șoferul a strigat ceva în japoneză. Presupun că au fost niște vorbe urâte, că m-a jignit. Pfiu! A fost cât pe ce… Nu aveam de gând să le spun părinților ce era să pățesc, nu vroiam să își facă griji degeaba. Am mers la ușă, am răsucit mânerul, am tras, dar nimic. Chiar acum? Chiar acum s-a stricat? Noroc că a cumpărat tata altă broască. Am început să bat în ușă, părinții trebuiau să mă audă într-un final. Secundele treceau fără niciun rezultat, fără niciun răspuns. M-am trântit cu capul de ușă. De ce nu mă auzea nimeni? Am rămas așa câteva secunde, mă gândeam ce să fac, cum să intru în propria casă. Cu colțul ochiului, din partea stângă, am zărit o siluetă. Se apropia cu pași tăcuți, apoi a întins mâna spre umărul meu. M-am retras brusc.
    În aer era o liniște totală, doar vântul acompania atmosfera. Ne-am privit atent pentru secunde bune și ne-am studiat curios. Ea, silueta, era o fată. Părea o adolescentă cam de vârsta mea, avea părul castaniu și lung până la umeri, ochii verzi și purta o bluză roz și o fustiță azurie până la genunchi. Aveam senzația că o cunoșteam deja. Părea cam firavă, era cam slăbuță. Probabil că și ea era la fel de surprinsă de părul meu aproape negru, de ochii mei căprui și întunecați și de jacheta mea pufoasă. Un lucru m-a uimit mai tare: această domnișoară nu arăta deloc ca asiaticii. O priveam în continuare nedumerită.
    - Asta pentru că nu sunt asiatică! a spus ea.
    Acum îmi citește și gândurile!?
    - Nu poți intra în casă pe aici, ușa asta se blochează mai mereu.
    - De unde știi asta?
    - Cei de la poliție s-au chinuit de multe ori să o deschidă, au intrat de multe ori pe ușa asta.
    - Stai, stai, stai! Cine ești?
    - Urmează-mă! Îți voi arăta o altă cale de a intra în casă.
    M-a prins brusc de mână și am urmat-o undeva lângă casă, pe o alee, sub un nuc mare și bătrân, ferit de văzul lumii.
    - Așteaptă aici.
    Așa am și făcut. M-a făcut tare curioasă și îmi plăcea spontaneitatea ei. După ceva timp, s-a întors. Ținea mâinile la spate și zâmbea prietenos. Apoi a întins mâinile…
    - Ăsta e… jurnalul pe care l-am găsit în bucătărie, jurnalul pe care l-am citit. Încă nu înțeleg. Tu cine ești?
    - Eu… l-am scris. Vezi, numele meu e chiar aici, Sarah Brown!
- Tu... ești Sarah?
- În carne și oase, dacă se poate spune așa. Iar tu ești Maria White.
    În mod normal, ar fi trebuit să fiu speriată la culme. Ea tocmai mi-a spus că era… stinsă. Deci ea trebuia să fie spiritul ei, o fantomă? Am început să o privesc suspicioasă. Priveam corpul ei deloc străveziu, iar mintea mea îmi spunea că nu așa ar trebui să arate o fantomă.
    - Nu se poate! Tu ești o… fantomă?
    - Mulțumesc că mi-ai amintit…
    - Cum se poate așa ceva? Fantomele nu există! Ce este asta? Vreun fel de farsă pe care o jucați turiștilor? Cei trei pe care i-am întâlnit azi în drum spre casă te-au pus să faci asta? Jurnalul ăsta a fost pus intenționat în casă?
    Sarah, sau cel puțin persoana care pretindea că e Sarah, a început să se întristeze.
    - Uite, dacă ai fi Sarah, o fantomă, de ce te pot strânge de mână acum? De ce m-ai putut prinde și tu de mână?
    - Eu… nu știu.
    - Asta nu prea sună a fantomă.
    - Dar dacă ți-aș dovedi asta? Dacă ți-aș putea spune tot ce  s-a întâmplat în această casă?
    - Și eu pot spune asta. Am citit jurnalul.
    - Atunci… lasă-mă să îți arăt.
    Apoi a început să alerge, așa că am urmat-o. Eram în spatele casei, fereastra camerei mele era încă deschisă.
    - Vei găsi o scară sub acel copac. Ne vedem sus!
    - Hei! Unde te duci?
    Apoi a intrat direct prin zid și, în nicio secundă, îmi făcea cu mâna de la fereastră.
    - Hei, eu nu pot face asta!
    În cameră, Sarah a început să meargă în cerc. Eu o priveam nedumerită, așteptam să zică ceva. Amețeam de la atâta privit. Brusc, s-a oprit, apoi și-a ridicat lent ochii. Avea privirea fixată asupra șifonierului din camera mea.
    - Amintiri… Acest șifonier îmi trezește amintiri dureroase. Această ușă… O, doamne! Este atâta durere și fiori în acest șifonier. Toată casa e plină de durere și fiori.
    - Începi să îmi dai și mie fiori.
    - Îmi amintesc când Josh a murit, când noi l-am omorât, eu și Nick. Simt atâta ură. Îl urăsc, chiar îl urăsc. Nu înțeleg de ce a ales să facă asta celor dragi mie, nu înțeleg de ce avea un suflet hain. Dar înțeleg de ce a fost slab în fața durerii. Și eu am fost, amândoi am rămas fără cei dragi. Sper cu tărie să nu mă transform într-un demon cuprins de un blestem, așa ca el. Când mi-am pus capăt zilelor, chiar am crezut că mă voi duce lângă ai mei, sus, dar simt că ceva mă ține aici, jos. Maria, am nevoie de ajutorul tău. Chiar trebuie să mă ajuți. Aștept de… ceva timp. Mă mir că nu te-ai speriat când m-ai văzut.
    - M-am cam obișnuit. Am văzut ceva lucruri la viața mea. Am cunoscut doi vârcolaci. Unul este mort, celălalt…
    - Vârcolaci? Imposibil! Ce tot vorbesc?! Sunt o fantomă! Deci, mă vei ajuta?
    Cred că asta va fi cea mai incredibilă vacanță a mea, deși nimeni nu mă va crede. Unii vor spune că au vizitat nu știu ce locuri, alții că și-au ajutat familia la nu știu ce activități. Eu voi spune că am ajutat o... o fantomă.
- Deci, cu ce pot să te ajut?
    Sarah a zâmbit, iar ochii ei au tresărit. Apoi s-a apropiat și m-a îmbrățișat călduros.
    - Cum îmi poți garanta că nu vei deveni un demon la fel ca Josh? Nu vreau să știu că ajut pe cineva rău.
    - Ai dreptate, nu îți pot garanta. Dar a trecut atâta timp. Dacă nu s-a întâmplat până acum... Cred că Josh s-a sinucis din disperare și agonie. Eu am găsit asta ca pe o cale de a fi din nou cu ai mei.
    - Și i-ai găsit?
    - Da... Dar nu puteam fi cu ei. Nu puteam fi acceptată acolo.
    - Sarah, ai așteptat patru ani. Nu te voi lăsa să aștepți mai mult.
    - Nu știu ce să spun…
    - Nu trebuie să spui nimic. Sunt sigură că ai fi făcut la fel pentru mine.
    - Mulțumesc, Maria! Mulțumesc mult. Și, cred că știu de unde să începem. Jurnalul meu... trebuie să conțină ceva, un indiciu. Sau poate e ceva din casa asta care încă mă mai ține aici. Avem atâtea de investigat.
    - Putem începe de mâine? Este aproape miezul nopții. Cred că am nevoie de somn.
    - De mâine?? Bine…
    - Scuze, dar mă simt obosită. Nu știu cât îmi mai pot ține ochii deschiși. Nu vreau să mă găsească părinții prin casă plimbându-mă și vorbind de una singură. Vor crede că sunt somnambulă.
    - Înțeleg. Atunci cred că meriți puțină odihnă.
    - Poți dormi lângă mine? Mă simt ciudat în casa asta, mai ales după câte mi-ai povestit.
    - Bine!
    M-am așezat pe partea dreaptă a patului. Ea s-a așezat încet pe partea stângă. Ne priveam în ochi. Mă miram că totuși nu a trecut prin pat. Cred că voința instinctuală a unei fantome le ajută să vină în contact cu obiecte ca pardoseala sau patul meu. Poate că nu sunt făcute chiar din nimic.
    - Sarah?
    - Da?
    - Fantomele dorm?
    - Nu chiar. Poate. Într-un fel. Doar că nu visează. Eu nu am visat nimic niciodată.
    Apoi, am adormit. Și cred că visam ceva, dacă se poate spune așa. Totul era negru, un spațiu infinit și negru. Pentru un timp, vedeam culorile roșu și albastru alternând și umplând acel spațiu. În tot acest timp, se auzea un sunet strident care semăna cu o alarmă. O voce a început să mă strige:
    - Maria? Maria! Trezește-te!
    Apoi tot corpul meu a început să mi se cutremure. Când am deschis ochii, Soarele aproape că mă orbea. Apoi am privit în stânga:
    - Sarah? Ce s-a întâmplat? Ce oră este?
    - În sfârșit te-ai trezit. Este aproape șapte. Maria, cred că ceva neplăcut s-a întâmplat seara trecută. Am auzit zgomote puternice. Era o mașină, o… ambulanță. Tatăl tău plângea, iar mama ta și… era pe trotuar, leșinată. Au luat-o! Au luat-o la spital pe o targă!
    - Ce? Când s-au întâmplat toate astea?
    - Era miezul nopții. Totul s-a petrecut așa de repede. A fost exact după ce ai adormit.
    - De ce nu m-ai trezit?
    - Nu știu! Dormeai, erai obosită. Nu am vrut să te trezesc. Nu am știut ce să fac. Dormeai așa de liniștită. M-am gândit că ar fi fost mai bine să te trezesc dimineață, am crezut că vei înțelege lucrurile mai ușor. Sunt așa o idioată!
    - Nu ai de ce să te consideri vinovată. Trebuie să o văd. Trebuie să știu ce s-a întâmplat.
    Am coborât repede scările și am ieșit brusc pe ușă. Sarah  m-a strigat:
    - Maria!
    - Ce?
    - Unde te duci?
    - La spital.
    - Știi unde se află spitalul?
    - Eu… La naiba! Ce ar trebui să fac acum? Tu nu știi unde e spitalul?
    - De abia am părăsit casa când eram în viață.
    - Orașul ăsta… Cineva trebuie să treacă pe stradă și să ne poată ajuta. Voi aștepta, trebuie să fac rost de niște informații.
    După aproximativ cinci minute, un bărbat a trecut pe lângă mine:
    - Domnule! Domnule? Bună dimineața! Mă puteți ajuta? Știți unde e spitalul?
    El și-a întors capul pentru cam două secunde, dar nu a vrut să-mi răspundă. Apoi și-a continuat drumul, iar la următoarea casă a aruncat un ziar spre ușă.
    - Tipul cu ziarele? Ce, e supărat că familia mea nu s-a abonat la ziarul lor inutil? E orb sau doar grosolan?
    În următoarea oră, alte 12 persoane au trecut pe lângă mine. Fiecare dintre ele grăbea pasul când le strigam. Cred că era din cauza casei, le speria destul de tare. Am realizat că e inutil să mai aștept. Sarah stătea îngândurată pe scări.
    - Ce ar trebui să fac acum? Oamenii de aici nu sunt prea prietenoși.
    - Cred că cineva ne-ar putea ajuta cu o mică indicație. Vino cu mine în casă.
    Sarah m-a dus în bucătărie.
    - Locul ăsta e ceea ce cred eu?
    - Da! Este locul în care a avut loc marea bătălie. Acum te rog să faci un pic de liniște. Am nevoie de concentrare.
    Sarah a închis ochii. Deodată, atmosfera a început să se schimbe. Perdelele fluturau creând umbre haotice pe pereți, oalele tremurau ușor lovindu-se amenințător. Începea să mă sperie ceea ce făcea. Mă gândeam să o opresc, dar chiar atunci a țipat brusc și atmosfera s-a calmat. O siluetă azurie și străvezie a început să apară în fața noastră.
    - Sarah?
    - Nu pot să cred! Chiar a mers. De ce nu am încercat asta până acum?!
    - Ce a mers? Cine e el?
    - Nick!
    - El e Nick? Îngerul tău păzitor?
    - Patru ani. Nu l-am mai văzut de patru ani. Mă bucur așa de tare să-l revăd!
    Și Sarah a sărit repede în brațele lui Nick. După atâta vreme...
    - Sarah! Și eu mă bucur să te revăd. Dar…
    - Dar?
    - E o mică problemă. M-am întors pentru că am simțit o prezența cunoscută, dar nu e bine că m-ai chemat.
    - De ce? Am nevoie de tine.
    - Sarah! Nu mai aparțin acestei lumi. Sufletul meu este liber acum. Mi-am făcut o promisiune, am vegheat asupra ta. De ce ai renunțat la viața ta, Sarah? Când ai murit, nu mi-a mai rămas niciun motiv să bântui această lume. Sufletul meu și-a găsit pacea acum.
    - Parțial a fost și vina ta. Mi-ai arătat cum ar fi fost viața mea dacă mama ar fi trăit. M-ai amăgit.
    - Cred că ai interpretat greșit. Ce ai văzut, ce ai simțit, a fost real. Am făcut tot ce am putut pentru a repara trecutul, pentru a da timpul înapoi. Dar... cineva a intervenit și a distrus tot.
    Sarah a rămas tăcută. Încă nu îi venea să creadă ce a făcut Nick pentru ea și că totul chiar s-a întâmplat. Cu buzele tremurânde, Sarah a spus:
    - Cineva... Cineva a distrus tot? Nu ai fost tu?
    - Eu? Îmi amintesc că, atunci când ne îmbrățișam, am început să te văd în ceață și să te aud neclar. Apoi, o lumină m-a învăluit și m-am găsit în ceruri.
- Acel râs. Acel râs malefic. Josh...
- Josh a distrus tot? Era de știut.
Pe fața lui Nick s-a ivit furie. Cu ochii ageri și pumnii încordați, a spus:
- Te rog, spune-mi de ce m-ai chemat acum? Nu știu cât mai pot sta. Alții nepoftiți ar putea să treacă în lumea asta cât timp sunt aici.
    - Atunci vom încerca să ne grăbim. Te rog, ajută-ne, ajut-o pe Maria. Aș încerca eu să localizez spiritul mamei Mariei, dar nu sunt prea sigură cum ar trebui să procedez. Ar fi prima oară pentru mine. Cred că experiența își spune cuvântul.
    Nick a oftat adânc. A privit-o pe Sarah în ochi, apoi m-a privit pe mine. Ochii mei strigau clar: Ajutor!
    - Bine! Am nevoie de o poză a mamei tale, Maria. Trebuie să știu cum arată.
    Aveam o poză de familie pe masa din sufragerie, așa că i-am oferit-o.
    - Toți trei? S-ar putea să vă găsesc involuntar pe toți trei, dar nu va fi o problemă.
    Nick a analizat bine poza, dorea să memoreze chipurile noastre. Apoi a închis ochii, la fel ca Sarah, și a început. Ochii lui se plimbau iute sub pleoape, semăna că visează, că e în căutare. Mă întrebam cât va dura.
    - Văd casa ta, văd un drum lung, o școală, văd un semafor, o trecere de pietoni. Văd un spital mare… Tatăl tău, îl văd. Pare trist. Stă pe un hol și cred că plânge. Mama ta e într-un salon, nu departe de tatăl tău. Arată de parcă doarme, dar cred că e mai rău, spiritul ei pare mult mai trist decât al tatălui tău. Mama ta are probleme cu inima?
    - Da, are de câțiva ani. Încercăm să o facem cât mai des să zâmbească.
    - Simt că inima ei e foarte slăbită.
    - Cum faci asta? Cum de poți fi așa de sigur?
    - Nick e... special.
    Nick a tresărit brusc.
    - Mama ta… Cred că e în pericol. O entitate străină sălășluiește cu ea în cameră. E undeva în preajma ei. Maria...
    Apoi a deschis ochii instantaneu. M-a privit uimit, ceva îl deranjase cu siguranță. Și-a întors privirea către Sarah, era nedumerit. Sarah și-a legănat capul ca și cum ar fi vrut să nege ceva, probabil că nu știa de ce Nick o privea nedumerit.
    - Ce e? Îmi poți arăta ce ai văzut? Te rog, acoperă-mi capul cu mâinile tale mari și arată-mi.
    - Trebuie să plec, nu mai pot sta. E periculos să mai rămân.
    Fața lui s-a întristat, dar totuși părea veselă. Cred că Sarah era cauza. Apoi a început să ne facă din mână și, ușor-ușor, a dispărut.
    - Așteaptă! Trebuie să mă ajuți, trebuie să îmi arăți. Of…
    - Cred că ne-a ajutat destul. Orașul ăsta nu e așa de mare și, din câte îmi amintesc, o singură școală îi educă pe acești oameni în această zonă.
    - Trebuie să ajungem la acel spital, trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu mama. Dacă e pe moarte??
    - Da… vom merge. Dar… e o mică problemă. Nu cred că e bine să mergem acum, în timpul zilei. E multă lume afară și mă tem să nu fiu zărită de cineva și să îl sperii de moarte. Unii oameni s-ar putea să fie capabili să vadă fantome, dar nu cred toți sunt receptivi ca tine. Ce ar fi dacă am aștepta noaptea? Spitalul este deschis oricând și sunt sigură că mama ta e pe mâini bune.
    - Vorbești serios? Dar nu mai am răbdare. Nu îmi pasă ce cred ceilalți.
    - Ce ar spune oamenii dacă ar vedea un cap străveziu sau un bust de adolescentă care gonește pe străzi?
    - Of… Unde ești, tu, noapte?
    Chiar nu mai aveam răbdare. Deși de obicei e invers, nerăbdarea mea a făcut să treacă repede orele. Între timp, eu și Sarah am făcut și un plan. M-am gândit că tata nu mi-a spus nimic legat de mama cu un motiv. Momentan avea de gând să fie alături de mama mea, dar când se va întoarce acasă, cred că avea de gând să îmi povestească totul. Dacă voi ajunge la spital, trebuie să îmi intru în rol. Trebuie să o văd pe mama fără ca alții să mă vadă pe mine, mai ales tata. Dacă nu vrea să știu despre mama, sunt sigură că are un motiv bun.
    Se făcuse deja ora 21. Era foarte probabil ca nimeni să nu mai bântuie străzile la ora asta în afara de mine și Sarah. Cerul era destul de înnorat, cu greu lumina cerului nopții atingea străzile.    Mi-am luat o jachetă, afară se cam răcise. Deși Sarah se putea deplasa mult mai repede decât mine, a decis să meargă în ritmul meu. Mergeam cu pași iuți, discutând cu Sarah despre cum o s-o găsim pe mama la spital.
    La un colț de stradă, la colțul după care trebuia să se ivească școala, apoi spitalul, se auzea o voce neclară. Suna de parcă cineva are o durere mare, dar cânta în același timp. Am încetinit ritmul mersului. Auzeam cum vocea neclară devenea un pic mai clară.    Ne-am oprit brusc, iar el tocmai dăduse colțul. Eu l-am privit, el m-a privit pe mine, apoi pe Sarah. Părea cam amețit, era sigur extrem de beat. Și-a căscat ochii tare, s-a frecat la ochi, apoi a exclamat:
    - F-f-fantome!
    - Unde? a răspuns Sarah inspirată.
    Bețivul a căzut pe spate, s-a ridicat legănat și a luat la goană. La fel de speriate, am început să alergăm în direcția opusă, înapoi spre casă. Eram destul de departe de casă și chiar dacă fuga noastră era fără sens, nu doream să ne oprim. Alergam și… alergam. Prin imaginea încețoșată de abia puteam zări ceva. La un moment dat, în partea mea stângă, la câțiva metri, am zărit o umbra, o umbră care alerga o dată cu noi. Într-o fracțiune de secundă, umbra s-a mutat pe partea dreapta. Era puțin mai aproape, cred că puteam zări niște picioare, patru la număr. În următoarea secundă, ne-am oprit brusc. În fața noastră era… umbra. Patru picioare blănoase, un bot alungit ca de lup… Un vârcolac. L-am privit în detaliu și fără să fiu speriată, voiam să observ orice care îmi puteau dezvălui identitatea lui. Poate să fie…?
    - Nu, nu sunt el, nu sunt Sonny! Și nu e nevoie să pot citi minți pentru a îmi da seama ce întrebare răsună în mintea ta.
    - Ești… Zoey?
    - Câți vârcolaci mai cunoști în afară de Sonny?
    - Zoey...! Sarah, îndepărtează-te ușor.
    - Nu ai niciun motiv să te temi. Am venit cu intenții bune.
    - Dar tu ești… moartă!
    - Nu sunt singura moartă de aici…
    Zoey și-a îndreptat privirea spre mine, eu mi-am îndreptat-o spre Sarah, iar Sarah înspre Zoey. Sarah a dat din cap ca și cum ar fi vrut să nege ceva. Zoey a privit-o nelămurită.
    - Dar tu ești moartă, Sarah! a spus Zoey cu o ușoară reținere.
    - Mulțumesc că i-ai amintit!
    - Nu e nevoie să îmi iei apărarea, sunt conștientă de condiția mea.
    Sarah părea că nu ar fi supărată, cred că cu timpul te obișnuiești. După câteva secunde de priviri intense între Zoey și Sarah, Zoey a spus:
    - Moartă? Nu sunt moartă! Cât de multe știi despre vârcolaci? Vârcolacii mor datorită argintului sau a obiectelor sfinte, nu de la o amărâtă de cădere în gol urmată de niște stânci dure și ascuțite. Normal că încă mai trăiesc.
    - Credeam că sunt doar basme. Ce cauți aici tocmai din Sheffield? Încă ești nervoasă? Vrei să ne ucizi? Să mă ucizi…
    - Ține-ți vorbele în frâu. Știu ce am făcut. Regret asta în fiecare secundă. Dar acum sunt aici să te ajut, să plătesc o datorie unui vechi prieten. Măcar atât să pot face, după ce l-am blestemat.
    - Sonny? Sonny te-a trimis? Încă mai trăiește?
    - Gata cu discuțiile! Timpul e scurt, vom depăna amintiri mai târziu. Trebuie să ne grăbim. Urcați-vă pe spatele meu.
    - Dar… Sarah se poate urca și ea? Poate o fantomă să facă asta?
    - De ce să nu aflăm chiar acum.
    Am sărit pe spatele ei păros și lat, iar Sarah nu a avut nicio reținere în a face la fel, și ea a putut. Poate că fantomele au ceva în comun cu vârcolacii.
    - Spre spital să fie. Țineți-vă bine! Va fi un drum săltăreț pe acoperișuri.
    - Acoperișuri??
    Și am pornit. Jos, pe străzi, vântul adia. Aici, sus, la viteza cu care se deplasa Zoey, aproape că îmi rămâneau obrajii în urmă. Era o senzație interesantă, plăcut de interesantă. Felul cum părul îmi plutea accidental pe lângă urechi, felul cum se schimbau imaginile brusc în fața mea, cred că mă puteam obișnui.
    - Este timpul să coborâți. Nu pot intra cu voi în spital. Trebuie neapărat să te strecori, Maria, nu e bine să fi văzută la ora asta prin spital, de una singură. Dacă te vor vedea, s-ar putea să nu te lase să îți vezi mama. Trebuie să stai în umbre, să fii nevăzută, în special față de tatăl tău. Știu că Sarah e cu tine, dar pentru ea nu îmi fac griji.
    - Nu sunt sigură de ce insiști să fiu practic invizibilă, dar poate ai dreptate. Îmi va fi mai ușor să fac ce mi-am propus dacă nu mă împiedic de alții.
- Eu trebuie să plec acum. La revedere, Maria!
- Așteaptă! Cum rămâne cu depănarea amintirilor?
Și s-a pierdut în zare.
- La revedere!
- Să mergem, Maria!
- Îți mulțumesc, Zoey!
    În sfârșit eram la spital. Părea o clădire nu prea mare, doar necesarul pentru acest oraș relativ mic. Am mers subtil spre ușa de la intrare. Zăream ceva asemănător cu un birou în spatele căruia se afla o asistentă. Probabil că ea oferea informații despre cei internați. Nu puteam să intru cât timp era cu ochii pe cei care intrau și ieșeau. Cât trebuia să mai aștept până să prind momentul potrivit? Sarah a intervenit:
    - Ce ar fi dacă…
    Și a devenit brusc invizibilă.
    - Așteaptă! Ce faci? Unde te duci?
    În câteva momente, vedeam cum ochelarii asistentei s-au ridicat singuri, s-au legănat de două ori în aer, apoi au căzut sub birou. Ăsta era momentul, asistenta era complet oarbă pentru o bucată bună de timp. Sarah s-a făcut din nou văzută în fața biroului. Mi-a făcut din mână, intrarea era sigură.
    - Sarah, ești genială!
    Am intrat tiptil și ne-am făcut nevăzute, amestecându-ne prin puținii oameni de pe hol.
    - Trebuie să fim invizibile! mi-a șoptit Sarah.
    Asta am și încercat. Și… ciudat. Nimeni nu ne zicea nimic, de parcă am fi fost acolo de mult timp.
    - Ce e de făcut acum? a întrebat Sarah.
    - În primul rând, trebuie să găsim salonul mamei mele. Problema e că acest spital are 10 etaje și probabil că sute de saloane. Ne va lua ceva timp.
    - Doar dacă…

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
Și Sarah a dispărut instantaneu într-unul din pereți. Am așteptat… și am așteptat. După niciun minut, ea a căzut din tavan chiar în fața mea.
    - Nu a fost chiar așa greu. Mama ta e la al șaselea etaj, salonul numărul 606. Vom merge pe scări. Haide, Maria!
    - Ești uimitoare!
    - Știu.
    Cele șase etaje au fost un drum lung, dar meritat. Cifrele creșteau repede, 301, 401, 501, 601…606. Am înghițit în sec. Sarah părea și ea neliniștită. Chiar dacă m-a adus până aici, îmi dădea senzația că nu dorea să intru în acest salon.
    - Oare cine ne va aștepta dincolo de ușă? Mama, tata…
    - Un spirit malefic?
    Sarah m-a privit pătrunzător. Zăream ușa salonului, o priveam în detaliu de sus până jos. 606… Am deschis ușa încet, fără zgomot. Pe un pat alb ca zăpada zăcea mama. În mâna ei stângă atârna o perfuzie, iar ochii ei erau închiși parcă de o eternitate. Tata stătea în genunchi, iar fruntea îi ședea în palma dreapta a mamei. Cred că dormea. M-am apropiat de patul ei să îi țin mâna, să îi simt căldura. Camera era plină de liniște, se auzeau foarte limpede răsuflările lor. Mâna mamei era cam rece, dar pe fruntea ei curgeau fire de apă. Tot chipul și o mare parte din bustul ei era umed, semn că bătălia pentru întoarcerea în lumea noastră se dădea în mintea și în inima ei.
    - Mamă…
    Sarah stătea în apropierea tatălui meu. În spatele ei, din aerul pustiu, am zărit ceva. Aerul începea să se încețoșeze, începea să semene cu un fum, apoi a devenit o spirală de parcă un portal urma să fie deschis.
    - Sarah! Ferește-te!
    Sarah s-a întors brusc și a început să privească spirala, dar nu reacționa deloc. De parcă pentru ea era ceva familiar. M-am panicat instantaneu. Am încercat să mă îndepărtez cu spatele, dar m-am împiedicat de un cablu. În cădere, cu mâna dreaptă, am apucat o perdea care separa camera în două. Dincolo de ea era un alt pat, un alt pacient. Ciudat că nu am observat asta până acum.
- Maria, nu îți fie teamă! a spus Sarah.
După cam 30 de secunde, spirala a început să se clarifice și, încet-încet, a prins formă umană. Era o formă cunoscută, era… Nick, Nick s-a întors. Sarah a zâmbit, era fericită să îl revadă. Și eu eram, normal, dar eram mai mult curioasă să aflu motivul pentru care Nick s-a întors. Sunt sigură că nu s-a întors să ne salute. Ceva era sigur în neregulă.
    - Trebuie să părăsiți imediat camera. Încă mai simt prezența unui spirit malefic. Nu sunteți în siguranță aici.
    - De asta te-ai întors? Pentru siguranța mea și a Mariei?
    - Trebuia să fiu sigur. Cineva trebuie să vă protejeze.
    - Dar nu vreau să plec! Vreau să fiu cu părinții mei.
    - E periculos!
    - De ce?
    - Din cauza spiritului.
    - Nu văd niciun spirit.
    - Dar, Maria...
    - E chiar din cauza unui spirit? Îmi ascundeți ceva?
    Cine putea fi colegul de salon al mamei mele? Eram prea curioasă. Acest pacient avea aceeași boală ca și mama mea, poate chiar mai gravă. Neputând să mai rezist, m-am apropiat de patul lui și am ferit iute cearșaful de pe fața lui. Vocea lui Nick m-a făcut să îmi întorc brusc capul:
    - Maria, nu!
    - De ce? E doar un pacient.
    Sarah s-a îndreptat repede spre mine, voia neapărat să mă oprească. M-am retras iute din calea ei. Mi-am întors privirea și am început să îl privesc atent, lumina din cameră nu era prea bună. Dar, după câteva secunde de privit… l-am văzut.   
    - Cum? Cum poate fi? Eu sunt aici, nu acolo!
    Am privit din nou pacientul. Arăta exact ca… mine. Ea era… eu.
    - Cine este ea?
    - Maria… a spus Sarah.
    - Cine este ea??
    - Vreau să spun că ea este… Maria! Ești tu.
    - Cum poate să fie? Cum pot să fiu acolo? Am fost cu tine tot timpul, Sarah. Doar dacă…
    - Îmi pare rău! Nu trebuia să aflii. Nu așa.
    - De ce nu ar fi trebuit? De asta nu voiați să mai rămân aici? Nu e vorba de niciun spirit malefic, nu? Cum s-a întâmplat asta? Nici măcar nu știu cum s-a întâmplat. De ce nu îmi pot aminti cum s-a întâmplat?
    - Cred că ai nevoie de niște răspunsuri. Cred că ai nevoie să înțelegi. Lasă-mă pe mine să îți arăt cum s-a întâmplat! a spus Nick.
    Mâinile lui cuprinzătoare mi-au cuprins capul, fruntea și ochii. Mă simțeam ușor dezorientată, amețită și somnoroasă. Harul lui Nick își făcea efectul asupra mea. Din ceața și întunericul care sălășluiau în mintea mea începeau să se contureze treptat imagini.
    Era noapte, era beznă. Puteam distinge contururi doar până la câțiva metri în față. Era destul de frig, purtam jacheta mea pufoasă. Totul părea foarte real, simțeam că trăiam acele momente. Eram în fața casei, în ambele mâini aveam niște saci menajeri. Instinctual, am traversat strada către tomberoane. După ce m-am depărtat la câțiva pași de ele, ceva s-a mișcat într-unul din tomberoane, parcă era ceva viu în el. După alți câțiva pași, tomberonul s-a mișcat iar. M-am apropiat… și m-am apropiat…
    - Maria… Ai grijă!
    M-au trecut fiorii. M-am grăbit repede să traversez strada. Simultan cu primul pas făcut, o lumină puternică m-a orbit. Tot ce am putut auzi era doar un zgomot puternic de motor și sunetul asurzitor al unui claxon. Mi-am revenit brusc, încă ședeam cu capul în palmele lui Nick.
    - O, nu! Acea noapte. A fost în acea noapte! Acea mașină, acel șofer... Și Sarah, vocea ei…
    - Încercam să te avertizez. Dar nu m-ai putut auzi…
    - De asta e mama ta aici! a spus Nick. Ea nu a avut niciun accident. Când te-a văzut întinsă pe șosea, plină de sânge și fără răsuflare, inima ei nu a rezistat.
    M-am aplecat lângă patul pe care ședea corpul meu și m-am ghemuit cu capul aplecat pe genunchi. Încercam să conștientizez ce s-a întâmplat, ce am auzit și ce am văzut. Încercam să conștientizez că... am murit. Mi-am privit din nou trupul. Capul, mâna stângă și piciorul drept erau pline de bandaje. Mi se făcea respirație artificială și tot felul de aparate medicale de monitorizare erau conectate la brațele și pieptul meu. Nu cred că puteam să mai facă față celor întâmplate. În mintea mea se legau acum multe lucruri: de ce am putut să o ating pe Sarah, de ce Sarah nega misterios din cap când Nick și Zoey și-au făcut apariția. De asta, ăsta era motivul. Deci Zoey chiar nu mai este în viață. M-am ridicat brusc și am trecut direct prin ușă. Acum eram și mai sigură de condiția mea. Holul era pustiu și tăcut, doar plânsetul meu zgomotos răsuna de-a lungul lui. Nick și Sarah m-au urmat, păreau îngrijorați.
    - De ce pleci, Maria? a spus Sarah.
    - De ce plec? De ce plec?? Pentru că... sunt moartă, de asta plec. Nu știu ce să fac. Nu știu cum să iau legătura cu ai mei, nu știu cum să îmi ajut mama. E doar vina mea că ea zace pe acel pat fără viață.
    - Știi că nu te poți învinovăți pentru toate astea.
    - Știi ce? Un lucru nu îl înțeleg. Dacă în acea noapte am murit, de ce corpul meu zace în acest salon, pe acest pat?
    Luminile vagi de pe hol au început să oscileze haotic, apoi   s-au stins. După câteva secunde, toate luminile au început să se aprindă pe rând dintr-un capăt în altul. Holul radia, lumina devenise chiar orbitoare. Ce se întâmpla? Ce era în neregulă? Cine făcea asta cu luminile?
Cu ochii pe jumătate deschiși, toți trei priveam cu chin și nedumeriți luminile strălucitoare. Secundele treceau, iar lumina era din ce în ce mai deranjantă. Cineva trebuia să le stingă. La primul pas pe care l-am făcut, luminile au început să se stingă una câte una, în ordine inversă. Le priveam pe rând, le priveam stingându-se una câte una, până când ochii mei erau îndreptați spre capătul holului în care ultima lumină s-a stins. O tăcere cumplită s-a așternut. Niciunul dintre noi nu mai mișca, nu pentru că nu putea, ci pentru că nu mai avea curaj. Brusc, toți am tresărit. Holul a luminat fulgerător. Un zgomot cutremurător s-a auzit, ceva tocmai a căzut ca din cer în spatele nostru, ceva care copleșea tot holul cu lumina lui.
    - Pentru că nu ai murit, Maria.
    Acel ceva tocmai mi-a vorbit? Ne-am întors încet, dar încă nu puteam vedea cine e, strălucea prea puternic.
    - Ești aici, în acest spital, pentru că nu ai murit.
    Apoi s-a apropiat de noi. Încet, lumina s-a diminuat. Vederile noastre erau mult mai clare. Cuvintele astea, vocea asta… Se poate să fie… Lumina care înconjura acea voce s-a stins, luminile de pe hol s-au aprins treptat, iar in fața mea stătea… el.
    - Sonny!
    L-am strâns repede în brațe, dar nu prea tare, nu doream ca brațele mele să treacă prin el. L-am privit îndelung în ochi.
    - Ești… aici. Ești… chiar tu. Ești aici!
    Îmbrățișarea mea a primit același răspuns, brațele lui mă cuprindeau și mă încălzeau.
    - Stai! Pot să te ating, pot să te îmbrățișez. Asta înseamnă că și tu ești…
    - Nu, nu sunt. Totul stă în puterea voinței. Ai vrut cu tărie să mă îmbrățișezi fără să te gândești că ceva te poate împiedica.
    - Ce vrei să spui prin faptul că ea nu a murit? a întrebat nedumerită Sarah.
    - Maria, accidentul a fost într-adevăr grav, dar ești destul de norocoasă. Ești în comă. Creierul tău a căzut într-un somn adânc, dar inima ta încă bate. Simt asta, știu că mai ai șanse la viață. Spiritul tău ți-a părăsit corpul în căutarea instinctuală după ajutor.
    - Sarah, Nick, Zoey, tu. Am tot ajutorul de care am nevoie cu voi patru lângă mine. Sonny?! Sunt sigură că ai un motiv întemeiat, dar… de când te-ai alăturat stelelor de ce te-ai întors tocmai acum?
    - E complicat. Speram să nu fie nevoie să răspund la această întrebare. Fie… Când am plecat, în locul în care am ajuns am aflat că nu sunt singur, că mai sunt și alții ca mine. Așa că am petrecut timp cu ei, am învățat de la ei, am descoperit cine sunt cu adevărat și am învățat despre darul meu, despre abilitățile mele. Cred că pot să le controlez acum. Ei spuneau că pot să mă întorc oricând în lumea mea, doar că numai eu puteam să fac asta. Era nevoie de mult control și stăpânire de sine pentru a face asta. Dar, tu, Maria, tu   mi-ai dat impulsul necesar, datorită faptului că știam ca ești în pericol m-am putut întoarce. A durat ceva timp, dar am reușit.
    Luminile de pe hol au început să oscileze din nou haotic.
    - Sonny! Ce se întâmplă? Mai vine vreun prieten de al tău? Zoey se întoarce?
    - Nu din câte știu eu. Prietenii mei nu au posibilitatea să fie aici, iar Zoey deja a ajutat cum a putut. Chiar dacă ar vrea să fie aici, nu mai poate.
    - Atunci ce se întâmplă? a spus Nick.
    Sarah și Nick s-au apropiat de perete, eu m-am ascuns în spatele lui Sonny. El era foarte serios și privea foarte precaut, nu arăta niciun semn de frică. Avea atâta stăpânire de sine.
    Deodată, toate luminile s-au stins, iar încet-încet, zona peretului din spatele lui Nick se înroșea. Brusc, două mâini au ieșit din perete și l-au apucat pe Nick de umeri. Nick a început să se zbată, dar brațele îl trăgeau din ce în ce mai tare, îngropându-l în perete. Sarah a sărit repede și a început să-l tragă pe Nick. Eu am început să trag de mâna lui stângă, dar nu părea că făceam vreo diferență. Plin de încredere, Sonny s-a apropiat de Nick, și și-a frecat palmele. Acestea au început să lumineze. Și-a pus mâinile pe pieptul lui Nick și după o apăsare ușoară, tot corpul lui Nick strălucea. Brațele care îl trăgeau l-au eliberat brusc, de parcă Nick era extrem de fierbinte.
    - Orice ar fi fost, demon sau spirit, a plecat! a spus Sonny.
    Sarah privea uimită la acel perete. Era ca o stană de piatră, nu reacționa la nimic din ce spuneam noi. Am prins-o de umeri și am început să o zgudui.
    - Sarah? Sarah! Ce s-a întâmplat? Spune ceva!
    Sarah m-a privit brusc în ochi.
    - Nu! Nu poate fi! Acele brațe, acele mâini. Cum poate să fie?
    - Ce vrei să spui? Cine să fie?
    - Josh! a spus Nick nervos.
    - Josh?
    - Cum poate să fie aici? L-am ucis. Eu și Nick l-am ucis.
    - Josh? a spus Sonny. Dacă Josh e un demon sau orice fel de spirit, ce ai spus acum e greșit. Demonii nu pot fi fi uciși. Ei pot fi alungați, dar nu uciși. Nu poți ucide ceva ce e deja mort.
    - Cum a putut ajunge aici? a întrebat Nick mirat.
    - Nick, ai deschis porți între lumi venind aici. Orice spirit cu intenții rele și cu voință puternică poate trece nevăzut, mai ales Josh.
    - Deci, e vina mea… Trebuia să gândesc de două ori înainte să mă întorc.
    - Acum nu avem timp să te învinovățim. Josh a venit aici cu un motiv, trebuie să aflăm care îi sunt intențiile.
    - O, nu! Dacă e în salonul mamei mele?
    Sonny a deschis repede ușa și toți am intrat. Dar, Josh nu părea să fie acolo. Nu era lângă părinții mei sau în oricare colț al acelui salon. Doar dacă… Am tras perdeaua care acoperea patul pe care zăceam. Nu părea să fie nici acolo. M-am întors spre Sonny, cu privirea nedumerită. Ochii lui s-au întunecat de uimire.
    - Maria! Apropie-te încet de noi.
    - De ce?
    - Doar apropie-te…
    - Maria, tu faci asta?
    Când m-am întors, corpul meu era învăluit de o aură întunecată și albăstruie.
    - Cred că știm deja răspunsul.
    Aura corpului meu începea să se intensifice. Apoi, eu, corpul meu, a deschis ochii. Toți ne-am speriat, doar Sonny era mai calm. Corpul meu a ridicat ușor capul, apoi mâna dreaptă, și într-o încercare de a se ridica, s-a rostogolit și a căzut zgomotos pe podea. Tata s-a trezit brusc. A privit îngrijorat spre corpul meu căzut pe podea, apoi s-a apropiat repede și m-a ridicat de umeri.
    - Maria? Maria!
    Corpul meu, mai bine zis Josh, l-a privit nervos pe tata, iar cu repeziciune l-a împins. Tata a căzut pe podea și s-a lovit cu capul de unul dintre picioarele patului pe care zăcea mama. Am încercat să îl ridic, dar mâinile mele pur și simplu îmi treceau prin el. Sonny  s-a apropiat și l-a ridicat pe tata. Acesta nu dădea niciun semn de viață, era sigur inconștient.
    - Ce ai făcut? Ce am făcut? am țipat către corpul meu.
    Josh ne privea pe toți atenți. Ne era teamă să facem ceva, să acționăm. Nu știam de ce era în stare Josh. Nick a strigat nervos:
    - Nu vei avea acest corp, Josh! Te-am învins o dată, te vom învinge din nou!
    Cu o privire stranie, Josh l-a împins pe Nick în perete, ca pe o frunză. Eu și Sarah am început să tremurăm. Sarah  mi-a spus:
    - Pare să fie… diferit,  mai puternic.
    Pe fața lui Josh s-a afișat un zâmbet straniu. Cu aceeași privire puternică, ne-a împins pe toți trei în același perete. Cu vocea îndurerată, Sonny a întrebat:
    - Cum l-ați ucis prima oară?
    - Eu l-am țintuit pe un perete.
    - Iar eu l-am înjunghiat în inimă cu un pumnal de argint.
    - Zău? Nu putem face la fel de data asta.
    - Crezi? S-ar putea să mai am nevoie de corpul meu.
    Deodată, o fereastră s-a spart. Josh dispăruse cu tot cu corpul meu, voia să scape. Sonny a intervenit:
    - Repede! Să nu-l pierdem din vedere! Nu poate ajunge prea departe atât timp cât îți posedă corpul.
    Cu toții am zburat pe geam. Josh nu era prea departe. Acesta întorcea capul din când în când, părea îngrijorat că îl vom ajunge. Nick a privit către Sarah:
    - Sarah! Să o facem!
    - Împreună!
    Sarah l-a prins pe Nick de mână, iar spiritele lor au început să lumineze. Apoi au dispărut și ca de nicăieri au apărut în fața lui Josh și l-au prins de mâini. Erau destul de puternici. Dacă Josh dorea să riposteze, trebuia să îmi părăsească corpul pentru a își arăta adevărata putere. Dar nu cred că plănuia asta, știa că atât timp cât e în corpul meu nimeni nu îl va răni.
    - Întoarceți-l! a spus Sonny. Vă rog să îl țineți bine.
    - Ce ai de gând să-i faci?
    - Corpul tău e plin de întuneric. Voi încerca să aduc lumina stelelor înăuntrul lui. Când îți voi face semn, trebuie să te apropii de el și să încerci să intri în corpul tău.
    Am dat din cap aprobator. Din spatele nostru, dinspre spital, se auzea o alarmă asurzitoare. Mașini de poliție și ambulanțe s-au făcut prezente. Cred că au observat ce s-a întâmplat în salonul mamei. Noi eram departe de spital, undeva în spatele unui parc, nu cred că ne-ar fi putut repera.
    Sonny a privit stelele:
    - Arătați-mi calea!
    Stelele de pe cer au început să se mărească ca și cum i-ar fi auzit nevoia. Fiecare a început să emită o rază de lumină, raze care convergeau în același punct. Josh l-a privit pe Sonny, iar cu râsetul lui diabolic a spus:
    - Acest corp aparține întunericului!
    - Atunci… fie ca lumina stelelor să-l pătrundă!
    Stelele, cu toată lumina lor adunată, au coborât brusc și   mi-au învăluit corpul.
    - Maria, acum!
    M-am apropiat repede și l-am privit pe Josh în ochi. Erau plini de întuneric. Mi-am întins mâna spre obrazul lui drept. Când    l-am atins, un suflu de energie întunecată a izbucnit din Josh, aruncându-ne pe mine, Nick și Sarah.
    - Nu înțelegi!? Acest corp e plin de întuneric!
    Cum putea să fie așa de puternic? L-am privit pe Sonny, i-am privit chipul, cred că speranța lui era în stele, că a dat deja ce a avut mai bun. Părea dezamăgit, părea nervos. Și-a plecat capul, apoi s-a pus în genunchi. Nu-i puteam zări ochii, așa că m-am apropiat de el.
    - Sonny?
    Sonny nu răspundea deloc. Obrajii lui erau roșii, cred că era foarte furios. Pe pământul rece, o lacrimă a căzut din ochii lui. Apoi a strigat, cu o voce mult mai groasă:
    - Îndepărtează-te de mine!
    M-a împins deoparte cu lumina lui, apoi s-a ridicat în picioare. Dar, corpul lui devenea din ce în ce mai mare. Mâinile și picioarele lui creșteau, spatele lui se mărea, iar o coadă a început să-i crească. Avea păr peste tot. Apoi, m-a privit. I-am zărit ochii... Erau la fel de calmi și sclipitori ca de obicei, cu siguranță era tot el.
    - Hei! Tipule de lumină? a spus Josh. Văd că ești plin de surprize. Ți-aș arăta și eu surprizele mele... dacă aș putea.
    Sonny m-a privit din nou, apoi a început să devină străveziu, să devină din nou lumină. Nick și Sarah și-au revenit, încă se resimțeau de la acel suflu de energie.
    - Uimitor! a spus Nick. Un vârcolac de lumină.
    La aceste spuse, Nick s-a transformat în cunoscutul înger de culoare gri. Arăta ciudat, dar înfățișarea lui inspira încredere și bunătate. Sonny a replicat:
    - Văd că nici tu nu ești prea diferit.
    De data asta, Josh nu dorea să mai fie luat prin surprindere. A început să alerge spre Sonny, se mișca foarte repede. O formă umană mi-a înconjurat trupul, era străvezie și de un albastru întunecat, ca o aură, ca un spirit. Era forma umană a lui Josh. Aura lui s-a transformat deodată într-un ciocan uriaș care se îndrepta spre Sonny. Sonny nu s-a așteptat la asta, dar și aura lui era specială. Instantaneu, un scut de lumină a apărut în fața lui. Josh a lovit o dată, de două ori, dar la a treia lovitură, scutul a cedat. Când Josh a vrut să lovească a patra oară, Nick s-a pus în fața lui Sonny. Era... incredibil. A reușit cu ușurință să oprească ciocanul, chiar să îl respingă. Din câte am citit în jurnal, Nick îmi părea ca o legendă vie acum. Sonny a sărit peste Nick, a prins ciocanul cu ambele mâini și a început să îl strângă. Încetul cu încetul, aura lui Josh a cedat și ciocanul și-a pierdut forma. Apoi a luat forma unei coase.
    - Sonny! Aura mea nu se poate schimba așa, dar îi pot ține piept pentru ceva timp. Tu doar găsește o soluție..
    Josh și-a făcut avânt la coasă și se pregătea să lovească, dar Nick s-a pus în fața ei și a prins-o de tăiș. Coasa l-a împins câțiva metri, dar Nick nu s-a dat bătut, a reușit să o oprească. Se chinuia din răsputeri să reziste. Sonny începea și el să își modifice aura cât de repede putea. Într-o clipită, o sabie strălucitoare a prins formă.
    - Nick! Nici nu știți unde m-ați trimis când m-ați ucis. Mi-a priit.
    Apoi a început să împingă mai tare în coasă. Nick dădea semne de slăbiciune. Ușor-ușor coasa îl împingea, așa că a renunțat și s-a ferit înainte de a fi tăiat în două. Sabia lui Sonny a început să lovească, era o luptă scânteietoare între arma lui și a lui Josh. Fiecare lovitură de coasă și de sabie era parată, păreau să fie egali, iar lupta parcă nu avea să se mai termine. Deodată, sabia s-a spart în mii de bucățele. Chiar așa de puternic era Josh? Dacă nici Nick, nici Josh nu îi pot face față, atunci cine?
    - Eu! Eu îl voi învinge.
    Sarah îmi citea din nou gândurile.
    - Sarah? Cum?
    - Așa cum am făcut-o și prima oară.
    Chipul ei era foarte serios, ceva a făcut-o să creadă în ea, părea foarte determinată să pună capăt acestei lupte. Sarah a început să țipe din toate puterile. Josh și-a îndreptat imediat atenția spre ea, uimirea a apărut pe fața lui. Părul și hainele ei fluturau, iar în jurul ei aerul se rotea creând mici spirale. Aura ei începea să se modifice și un pumnal argintiu uriaș a apărut deasupra ei.
    - Ce? Ce e asta? a spus Josh nedumerit.
    - Niciodată nu subestima voința unei femei furioase!
    Sarah a început să lovească, Josh încerca să pareze, dar părea neglijent. Cred că frica începea să-l cuprindă. Sarah era chiar ingenioasă. L-a luat pe neașteptate și cu o lovitură de pumnal i-a tăiat coasa în două. Toți o priveam uimiți. Cine ar fi crezut că se ascundea atâta voință și putere în Sarah?!
    - O vom aduce înapoi acum!
    Pumnalul ei a explodat, iar peste tot ploua cu fulgi de argint. Josh era deranjat, lumina pe care o reflectau fulgii îl orbea.
    - Acum e momentul! a spus Nick.
    Apoi a început să alerge înspre Josh, l-a luat pe sus și a continuat să alerge.
    - Ai grijă! Nu răni corpul Mariei.
    În fața lui Nick s-a ivit un zid. Era ocazia perfectă. Nick l-a lipit pe Josh de zid și aștepta ca Sonny să acționeze. Sonny a început să urle la Lună, iar în gura lui a început să se adune lumină. A început să urle către Josh, iar din gura lui au ieșit cinci inele de lumină care  l-au încătușat pe Josh. Nick i-a dat drumul, dar cătușele lui Sonny își făceau efectul, Josh nu își putea mișca deloc nici membrele, nici capul. Sonny s-a apropiat ca vântul de Josh și, privindu-l în ochi, i-a spus:
    - Maria, acum!
    Stelele de pe cer s-au stins brusc, iar Sonny s-a schimbat în lumină pură și a intrat în Josh, în corpul meu, prin urechi, pe nas și pe gură. Josh părea că a leșinat. După câteva secunde, a ridicat brusc capul și a privit spre cer.
    - Nu... Scoateți-l! Scoateți-l afară din mine.
    Josh era în durere, corpul meu se zvâcnea haotic și din când în când apăreau mici umflături pe față și pe mâini. Posedarea mă îngrozea. Am început să alerg înspre Josh. Nick i-a acoperit ochii cu mâna pentru orice eventualitate. Înainte să intru în contact cu el, am închis ochii. Când i-am deschis, nu vedeam absolut nimic, era o beznă cumplită, eram într-un întuneric infinit. Mergeam fără sens înspre nimic.
    - Maria! Urmează-mi vocea.
    Sonny mă chema, încerca să mă îndrume, să mă ducă spre lumină.
    - Maria! Urmează-mi vocea.
    A doua oară vocea era mult mai groasă. Sigur era Josh, încerca să mă înduplece, să mă ducă și mai adânc în întuneric.
    - Sonny! Unde ești? Vorbește-mi din nou.
    - Maria! Urmează vocea mea.
    - Nu știu! Nu știu unde să o urmez.
    Ce mă fac? Am crezut că va fi mai simplu. Vocea lui Sonny se auzea repetat, dar eu tot nu știam ce să fac. M-am pus în genunchi și mi-am închis ochii, nu voiam să mai văd nimicul și întunericul care mă înconjura. După un timp, o voce cunoscută s-a auzit:
    - Maria...
    Vocea asta... Se poate să fie...
    - Mamă?
    Apoi mi-am ridicat privirea. Mama mea dragă stătea în fața mea. Purta o rochie de un alb pur și radia de atâta frumusețe și bunătate.
    - Maria... Draga mea, Maria...
    - Mamă!!
    Nu înțelegeam cum a ajuns aici, dar nu conta. Am îmbrățișat-o iute. Ce caldă era... Îmi oferea atâta siguranță.
    - Sunt aici pentru că tu m-ai chemat, Maria.
    - Eu? Te-am chemat?
    - Da. Erai îngrijorată pentru mine încă de când ai aflat că am suferit acel atac de cord. Nici măcar nu te-ai gândit din ce motiv s-a întâmplat asta. Tot ce ți-ai dorit era să fii lângă mine, să mă vezi și să știi că sunt în siguranță. Acum e rândul meu să mă asigur că tu ești în siguranță.
    Mama a făcut un pas în spate, apoi a închis ochii. Încet-încet s-a micșorat și s-a transformat într-o luminiță.
    - Urmează-mă! Îți voi arăta eu calea.
    Prin întunericul dens am urmat-o pe mama. Mergeam de ceva vreme, uneori simțeam că urc, alteori coboram, dar nu vedeam nicio formă anume. Din depărtare, o siluetă luminoasă a început să se contureze.
    - Am ajuns. Te așteaptă. Trebuie să plec acum. Ne vom revedea.
    Mama a început să se ridice sus, tot mai sus, până când a dispărut. Mergeam spre lumină, mă apropiam din ce în ce mai mult.
    - Sonny! În final.
    - Maria! E bine că ești aici. Nu știu cât timp mai avem. Știi unde suntem acum?
    - În... corpul meu?
    - Suntem în inima ta, Maria. Acolo de unde sufletul se împânzește prin tot corpul.
    - Asta e inima mea? E așa de mult întuneric aici.
    - Sper că vei vedea cum arată în zilele ei luminoase. Avem doar o șansă. Trebuie să-l găsesc pe Josh și să-l forțez afară. Dacă reușesc, tu va trebui să îți recapeți trupul.
    - Dar... cum voi face asta?
    - Nu știu. Nu sunt sigur. Încearcă să te gândești la ceva care te face fericită. Trebuie să plec acum. Trebuie să îl găsesc pe Josh.
    - Nu e nevoie. Nu plec nicăieri. Voi sunteți cei care veți pleca.
    Josh s-a făcut prezent. Pentru prima oară îl vedeam în formă umană. Sonny s-a pus în fața mea.
    - Josh... Doar peste cadavrul meu.
    - Așa să fie...
    Au început să alerge unul spre celălalt. Sonny s-a transformat, la fel și Josh. Josh era tare hidos, amalgamul ăla de creaturi reușea să bage frica în oricine. Dar pe Sonny nu îl stăpânea frica acum.
    Cei doi s-au ciocnit, loviturile lor împrăștiau unde de energie pretutindeni. Se mișcau foarte repede, de abia îi puteam urmări. Când distanța apărea între ei, cu mai multă hotărâre alergau unul spre celălalt, iar lupta devenea și mai aprigă. Eram îngrijorată, dar speram ca Sonny să fie cel care iese învingător. Dintr-odată, Sonny nu a mai putut para. O lovitură puternică l-a înălțat pe Sonny în aer, apoi acesta a căzut ca o piatră. Părea să fie rănit și copleșit de puterea lui Josh. Am alergat spre el speriată.
    - Sonny? Sonny!
    Cu greu, mi-a răspuns:
    - Se pare că lumina nu este îndeajuns.
    - Doar... fi tu însuți.
    - Eu... însumi... Înțeleg.
    Sonny a revenit la forma lui umană și încet s-a ridicat. Părea că se gândește la ceva, că are un plan.
    - Încă nu ești mort? Bun... Deci, alegi să mori în formă umană. Peste cadavrul tău să fie!
    - Tipul ăsta e un dur, nu-i așa? a spus Sonny cu un zâmbet încrezător. Maria, pregătește-te!
    Josh a început să alerge înspre Sonny, Sonny a început să alerge înspre Josh. În ultimul moment, s-a strecurat printre picioarele lui Josh, apoi l-a prins de brațe.
- Nu vei putea să mă răpui așa!
Ușor-ușor, Sonny a reușit să îl îngenunchieze.
- Nu! Nu se poate. Ești doar un om.
- Greșești! Sunt un hoț de stele.
Sonny a privit spre mine, apoi în sus și a început să se înalțe cu tot cu Josh. Josh încerca să scape, dar Sonny a creat un cerc de lumină în jurul lor care să îi țină legați.
    Era rândul meu. Era momentul să îmi recapăt trupul. Ceva fericit... fericire... momente plăcute... amintiri... Să mă gândesc la ceva fericit? Am închis ochii, încercam să recreez ceva plăcut, o amintire. Îmi imaginam că eram aici, în Osaka, în fața casei. Aveam mâinile încărcate cu sacoșe. Ușa s-a deschis singură, probabil cineva mi-a auzit pașii. Mama mă întâmpina pe partea cealaltă, părea cam bosumflată.
    - A fost cale lungă până la magazin, Maria!
    - Eu doar… mi-am făcut noi prieteni?
    - Înțeleg. Atunci te iert de data asta.
    - Zău?
    Apoi am aruncat cu un pachet cu șervețele în ea. Ea a devenit brusc serioasă. S-a aplecat lent după șervețele și le-a pus pe masă.
    - Te simți mai bine acum?
    Eu nu i-am răspuns nimic, dar fața mea spunea că mi-a plăcut. Mama a gesticulat că pleacă. Spontan s-a întors și mi-a întors favoarea. Un zâmbet s-a ivit pe chipul ei. Se pare că mama nu și-a pierdut încă simțul umorului. După vreo douăzeci de secunde de schimburi de pachete cu șervețele, s-a așternut liniștea… Mama s-a apropiat și m-a cuprins în brațe, eu m-am lăsat dusă de val. Iubeam senzația asta, simțeam căldura adevărată a familiei.
Pardoseala era plină de șervețele împrăștiate. Niciuna nu aveam chef să facem ordine.
- Eu pot să ajut!
Tata a apărut ca de nicăieri.
- Și eu.
- Și eu.
- Și eu.
- Și eu.
Sarah, Nick și Sonny au apărut. Cu toții doreau să ajute. Nu cred că mai era vorba despre șervețele. S-au apropiat de mine încercând să mă îmbrățișeze. Grămada formată de noi a început să lumineze. Mama, tata, prietenii mei, cu toții erau aici. Am simțit... fericire. Ei mă făceau să simt că nimic nu îmi lipsește. Lumina a început să crească, să ocupe din ce în ce mai mult spațiu. Sufletul meu, corpul meu, începea să fie umplut cu lumină. Simțeam cum întunericul lui Josh începea să dispară și lumina sufletului meu își făcea loc. Apoi, am deschis ochii. Vedeam stele, vedeam cerul stins. Eram întinsă pe pământ. Sarah mă ținea de mâna dreaptă.
- Maria?
- Unde este Sonny?
- Uită-te la cer, Maria.
Printre nori se zărea o dâră de lumină, Sonny încă se lupta cu Josh.
- Și Nick e acolo sus, trebuia să îl ajute.
Sonny, Nick și Josh se ridicau tot mai sus, dincolo de nori, până la stele. După un timp au dispărut, erau doar un punct mic pe cer, erau ca o stea. Deodată, e explozie luminoasă s-a iscat și toate stelele au apărut din nou. După un timp, cineva cădea din cer. Cădea cu viteză, se apropia din ce în ce mai mult de noi. Era sigur un om, dar cine? Când aproape să lovească pământul, Sarah s-a aruncat și l-a prins în brațe. Contactul cu pământul nu a creat niciun zgomot. Era de înțeles, cel care a căzut era un spirit, era stins.
- Nick!
Sarah era fericită. Îl ținea strâns în brațe, cred că mai avea un pic și plângea. Nick părea lipsit de energie, de abia putea vorbi. După câteva secunde s-a ridicat, se ținea cu o mână de Sarah și cu una de inimă. Le priveam, erau fericiți. Nick reușea să și zâmbească pentru Sarah, doar pentru a îi arăta acesteia că e teafăr. Am privit înspre cer. Așteptam... Poate cineva va cădea din nou. Poate... Sonny.
Am început să mă simt amețită, iar privirea mi se încețoșa. Am căzut la pământ, nu mă mai puteam mișca deloc. Încet-încet, cădeam într-un somn adânc. Auzeam vocea vagă a lui Nick:
- Corpul ei... Ea încă e slăbită.
- Nu s-a vindecat deloc. Doar Josh dădea viață corpului ei.
- Cred că intră din nou în comă. Trebuie să aducem cumva ambulanța aici.
Apoi am adormit. Nu mai auzeam nimic. Doar simțeam cum corpul meu a fost zguduit de câteva ori și cum cineva îmi apăsa tare pe piept. Mă simțeam de parcă treceau zile întregi, o eternitate. Apoi, am început să clipesc. Realizam că eram pe ceva moale, pe un pat, într-un salon de spital. Mi-am rotit încet capul spre dreapta. Pe un scaun, în fața mea ședea un băiat. Părea ațipit.
- Sonny?
El, băiatul, a tresărit imediat.
- Maria! Te-ai trezit.
S-a apropiat repede de mine, m-a prins de mână și m-a sărutat pe frunte.
- Cerul, explozia, tu și Josh... Cum te-ai întors?
- Acolo sus, am găsit pe cineva, cineva care m-a ajutat.
O umbră a apărut în spatele lui Sonny.
- Sonny! Întoarce-te, e Josh.
- Despre asta vorbeam. Josh, vino mai aproape.
- Ce caută Josh aici?
- Când noi doi eram sus, când ne luptam, lumina din mine a reușit să pătrundă în Josh. Adânc, foarte adânc, în inima lui, am reușit să îl găsesc. Stătea ghemuit, era speriat și plângea. I-am vorbit. El mi-a spus că demonul din afară îl speria, îl ținea închis.      I-am spus că îl iert pentru tot ce a făcut și i-am cerut să se ierte și el pe el însuși pentru ce și-a făcut. Până la urmă de asta avem toți nevoie, de iertare. Sufletul lui nu și-a găsit pacea pentru că el nu s-a putut ierta pe el însuși.
- Frica mea s-a transformat în curaj, așa că am luptat cu demonul din mine. Și am învins...
Într-adevăr, Josh arăta diferit. Chipul îi era mai curat, mai luminos, iar ochii erau puri și calmi. Deci, ăsta era adevăratul Josh.
- Am venit aici să îți spun că îmi pare rău, chiar dacă asta nu e îndeajuns și nu schimbă nimic. Ce am făcut nu se poate da ușor iertării.
- Sonny, ajută-mă, te rog!
M-am ridicat încet în picioare și am mers la Josh.  L-am privit în ochi, îmi inspirau sinceritate. Mi-am ridicat mâinile și l-am strâns în brațe, doream să știe că îl iert și că îl țin aproape de inima mea.
- Mi-aș dori ca Sarah și Nick să știe cum e adevăratul Josh.
- Știm deja.
Toți erau aici, teferi și ei înșiși.
- Veniți mai aproape!
I-am îmbrățișat pe toți, eram o grămadă de oameni și de spirite fericite.
- A sosit timpul! a spus Josh.
- Sufletele noastre și-au îndeplinit menirea și și-au găsit pacea! a spus Nick.
- Dar tu, Sarah? Ți-ai găsit pacea?
- Tot ce am vrut era să-mi găsesc familia. Acum mă opresc din căutat. Deja am găsit-o... în voi. Păstrează-mi jurnalul, va fi calea nostră de a păstra legătura.
Sonny m-a luat de mână și împreună am privit spre cei trei, Sarah, Nick și Josh. Ei au privit spre noi și s-au luat de mână. Nu-mi venea să cred că trebuie să ne despărțim, dar nici motive să mai fie aici nu aveau. Deasupra lor s-au ivit raze de lumină. Sarah a spus:
- Ne vom revedea.
- Vă vom aștepta.
- Într-o lume mai bună! a spus Josh.
- Nu vă voi uita niciodată!
Ei au privit spre lumină, au început să se înalțe și,           încet-încet, s-au făcut nevăzuți. Speram ca în viitor să îi mai pot vedea, dar în împrejurări obișnuite, nu supranaturale. L-am privit pe Sonny, măcar el a rămas cu mine.
- Promite-mi că nu vei mai pleca niciodată!
Sonny mi-a zâmbit, cred că se întreba dacă ce am spus mai avea rost.
- Promit!
Apoi mi-a mângâiat fața.
- Mama, tata! Trebuie să îi văd.
Am alergat repede spre salonul 606. L-am zărit pe tata, era la marginea patului și vorbea în șoaptă cu mama. Când m-au văzut, au zâmbit.
- Maria! a spus mama.
M-am apropiat de ei și i-am îmbrățișat pe amândoi. Mă bucuram că amândoi erau teferi. Tata m-a privit atent, probabil că își amintea că eu, adică Josh, l-am rănit adineauri.
- Le-am explicat eu tot. Nu este nevoie să spui nimic! a spus Sonny din ușa salonului. Părinții tăi au fost foarte receptivi. În special mama ta, doar a fost acolo.
Sonny a venit cu niște sacoșe, știa că ni s-a făcut foame. A venit lângă noi și, printre râsete și zgomote crocante, am început cu toții să discutăm despre ce s-a întâmplat și despre ce ne va rezerva viitorul.
Soarele începea să răsară, era deja dimineață. A fost o noapte lungă. Erau ultimele clipe pe care le petreceam aici, cu siguranță aveam de gând să părăsim orașul Osaka. Această călătorie nu a avut nicio legătură cu definiția vacanței. Mama s-a externat, se simțea mai bine, avea un spirit puternic. Spun asta pentru că l-am văzut.
Împreună am mers pentru ultima oară la reședința familiei Bakken. Împreună am împachetat lucrurile pe jumătate despachetate. Nu am uitat nici de jurnal. Apoi am închis puternic ușa și am încuiat-o, aruncând cheia fără să privesc și fără să am niciun regret.   
Casa noastră din Ipswich ne aștepta.

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
ynook
Membru

Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
Pentru cei care vor să citească în format Word, am atașat la finalul primei postări un fișier.

_______________________________________
Magia sta in mister!


pus acum 7 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la