ynook
Membru
 Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
|
|
Capitolul I - Nu e nimeni aici!
Sheffield, oraşul pe care îl ştiu de o via-ţă, oraşul în care am văzut prima rază de lumi-nă, oraşul în care mi-am făcut prietenii cu care aş putea traversa Styx-ul, iar acum, în clasa a X-a, la vârsta de 16 ani, în această zi memora-bilă de 9 martie 2008, este oraşul de la care tre-buie să-mi iau rămas-bun, oraşul din care mă mut, probabil, pentru totdeauna.
Parcă mai am în minte scene din copilă-rie: coroana nucului sub care petreceam ore întregi cu Zack şi Alexis şi care ne adormea cu adieri reci şi sărate... îmi va fi un aşa dor de el! Iar şcoala, când mă gândesc că toţi trei rămâ-neam pe holurile pustii, după ore, şi vânam fan-tome imaginare, apoi fugeam în hohote dis-perate când se ivea vreun profesor. Am multe amintiri plăcute pe care cu siguranţă le voi re-greta. De aceea, nu am de gând să-mi iau rămas-bun de la prieteni, despărţirile sunt ne-plăcute pentru mine, îmi lasă un gust amar, la propriu. Păcat că firma la care lucrează tata e pe cale de faliment, aşa că l-au transferat în China, într-un oraş numit Hefei, un oraş mic, dar cu importanţă economică relativ mare. Vocea gră-bită a tatălui meu mă chema:
- Sarah? Eşti gata? Avionul nu aşteaptă
pe nimeni...
Deşi dă impresia că e un om mai sever, ştiu că în sinea lui e calm... şi are un simţ ciudat al umorului. De fapt, severitatea lui ocazională se datorează şi decesului mamei mele, iar su-ferinţa prin care a trecut l-a schimbat, l-a... me-tamorfozat. Deşi în sinea noastră încă îi mai du-cem dorul, am învăţat să ascundem asta, viaţa merge mai departe.
- Vin imediat! Doar să mă asigur că nu am uitat nimic.
Haine destule mi-am luat, pozele cu mama sunt toate, amintirile de la Zack şi Ale-xis, verificat. După ore întregi de mers cu taxiul şi cu avionul supersonic, iată-mă în Hefei. Sim-ţindu-mă cam ameţită şi bucurându-mă că sunt din nou cu picioarele pe pământ, doream să gă-sesc un loc pentru a respira aerul asiatic. Mă plimbam prin aglomeraţia urbană şi vuietul uni-form de maşini. Undeva lângă un pod, deasupra unui curs de apă, am simţit ceva ciudat: un vânt rece şi sărat asemenea celui de sub nuc îmi atin-gea faţa şi îmi răsfira părul. Am inspirat calmă şi mulţumită, aveam sentimentul că nu va fi aşa de rău aici, că îmi va plăcea. Un taxi ne-a dus la o adresa indicată de tata pe o scrisoare. Noroc că în China se vorbeşte şi limba engleză. Şi iată, mă găsesc în faţa unei noi case... Părea... mare...
- Sarah, îţi ofer onoarea!
Tata m-a lăsat să fac eu primul pas în noua casă. Frumos din partea lui... sau poate era un semn de laşitate?! Oricum, am urcat încet treptele către uşă, am introdus cheia, am învâr-tit-o de două ori cu un mic efort şi am apăsat pe clanţă; aceasta suna ca şi cum n-ar mai fi fost folosită de secole. Concomitent cu primul pas, acelaşi vânt rece ca cel de la pod mi-a adiat prin păr; un fior m-a cuprins. Cum era posibil? Un zgomot puternic s-a stârnit, se auzeau izbituri repetate care mă înconjurau iar casa începea să se rotească haotic. Am început să mă învârt şi toate simţurile mele o luau razna, cred că înne-buneam... Tata a venit în grabă, m-a luat în bra-ţe şi mi-a zis:
-Sarah! Sarah? Uită-te la mine! Inspiră
adânc, expiră! Sunt doar ferestrele, mă mir că sunt deschise.
După ce le-a închis, a venit la mine, m-a strâns uşor de braţe şi mi-a spus:
- Te simţi bine? N-ai de ce să te temi! Nu s-a spart nicio fereastră...
Pe buze mi s-a stârnit un zâmbet. Ştiam că tata a făcut iar una din glumele sale ironice.
-Tată...! i-am spus împingându-l uşor.
El a zâmbit, dar prin zâmbetul lui vroia
să îmi transmită că, deşi a făcut o glumă, încer-ca să îşi prezinte scuzele şi să îmi alunge starea de şoc. L-am privit în ochi cu o oarecare recu-noștință, apoi s-a apropiat, m-a sărutat părin-teşte pe frunte şi a plecat să aducă şi restul ba-gajelor.
Şi aşa se termina o zi lungă... Stăteam în camera mea, rezemată pe un scaun vechi de lemn şi priveam apusul Soarelui prin fereastră. Îmi amintesc că în Sheffield apusul era de un roşu plin, dar aici... aici tinde spre gri. Ciudat!... Mii de gânduri îmi străbăteau mintea, ştiam că de mâine voi începe o viaţă nouă, o şcoală no-uă, o lume nouă, poate şi prieteni noi. Oare cum mă voi descurca?! Dar lăsam totul în voia sorţii, ca de obicei. Nu plănuiam să mă schimb, să fac ceva ieşit din comun sau să atrag atenţia, do-ream să fiu eu însămi.
Se părea că această zi a fost cam obo- sitoare, simţeam nevoia să dorm adânc, să mă odihnesc. M-am întins pe pat şi am început să privesc tavanul. Fără să-mi dau seama, pleoa-pele mi s-au îngreunat şi am adormit. Se părea că nu urma să am parte de un somn sec.
Visam că ieşeam pe uşa casei, mergeam la noua mea şcoală. Emoţiile m-au cuprins de mult, dar, alergând pe alee, am realizat că am uitat ceva: geanta. Când m-am întors, atmos-fera se făcu deodată gri, iar copacii foşneau în-tr-o dezordine haotică. Am început să alerg spre uşă, dar oricât de repede alergam, pe atât de de-parte uşa părea. Din motive necunoscute, m-am împiedicat, iar în timp ce cădeam am închis o-chii. M-am găsit în faţa uşii, cu mâna pe clanţă. Am început să trag cu disperare, dar fără reu-şită, uşa se încăpăţâna să se deschidă. Fără să ştiu dacă făcea parte din vis sau din exterior, din viaţa reală, o voce îmi vorbea, mă încon-jura, se auzea de pretutindeni:
- N-ar fi trebuit să fii venit niciodată aici! Pleacă! Pleacă!...
Aceste cuvinte, ca printr-un şoc, m-au trezit. Cum am deschis ochii, într-o clipită, am văzut cum deasupra mea ceva negru se risipea, ca fumul, a fost un moment foarte scurt, nu eram sigură dacă a fost ceva real sau doar în imaginaţia mea. Am început să tremur, mă ui-tam speriată, dar şi precaută, în jurul meu. Cău-tăm orice semn care îmi putea confirma că ce am văzut a fost real, dar... nimic. Oricum, ce puteam vedea pe întuneric la ora două după miezul nopţii. M-am lăsat pe spate şi, ca să mă simt protejată, mi-am pus plapuma pe cap, vro-iam să nu văd nimic şi să nu fiu văzută de nimeni. Am încercat să-mi găsesc somnul, dar se părea că s-a rătăcit de tot. Toată noaptea, pâ-nă dimineaţa la ora 7, am încercat să mă con-ving că ceea ce am văzut a fost doar o haluci-naţie, o rămăşiţă din vis care s-a imprimat în privirea mea.
Dar această nouă zi avea să-mi aducă un fragment de realitate, urma prima mea zi de şcoală... din nou! Tata m-a condus la şcoala cea nouă, el avea un simţ al orientării mai dezvoltat decât mine şi, oricum, şcoala nu era așa departe, mersul pe jos era o plăcere. Când am zărit şcoa-la, m-am oprit şi m-am ascuns în spatele unui copac, apoi l-am tras şi pe tata. Îmi era jenă ca ceilalţi să mă vadă în momentul ăsta. Cine vine cu tatăl său la școală? L-am tras de mâna mai aproape şi m-am asigurat că nu ne vede nimeni.
- Deci...
- Deci...
- Până aici mi-a fost...
Tata a zâmbit, cred că simţea că ceva mă mâhneşte. Noroc că nu a insistat. Oricum, nu-i puteam spune despre vis, m-ar fi crezut să-rită de pe fix, cu mici exagerări adăugate de mi-ne.
- Uite, ți-am cumpărat ceva.
- Un jurnal?
- Sper să te ajute să îți mai descarci sufletul, să fie ca primul tău prieten de aici care să nu îți trădeze niciodată secretele.
- Mulțumesc, tată, dar cred că aș vrea să îmi fac prieteni umani.
- Alegerea e a ta, Sarah. Să vin să te iau după ore?
- Nu cred că e nevoie...
- Bine... Atunci... dă-i gata, fetiţo!
L-am privit îmbufnată.
- La revedere!
- La revedere, Sarah!
Ştiam că tata avea dreptate, prima im-presie contează, deci, pentru a mă integra mai bine, trebuie să am un comportament cât mai plăcut. Cât de greu poate fi?
Eram în faţa porţii, odată cu primul pas, am simţit că păşesc într-o altă lume, o lume că-reia vroiam să-i inspectez toate detaliile. Am în-ceput să merg pe trotuar tot înainte rotindu-mă încet. Era o curte aşa de mare... Era plină de co-paci, bănci şi alei; avea chiar şi nuci. Rotindu-mă, am început să merg cu spatele şi, din nea-tenţie, am simţit că am dat peste cineva... sau ceva. Când m-am întors, Soarele strălucitor m-a orbit. Nu puteam vedea pe cine am lovit, tot ce am reuşit să spun a fost:
- Scuze, nu a fost cu... intenţie...
- Nu-i nimic, se mai întâmplă.
Aceste vorbe veneau din partea unei voci groase. Acel cineva s-a apropiat încet de mine blocând în totalitate Soarele. Pentru înce-put am crezut că am dat spate în spate cu Luna, apoi am crezut că era un profesor, dar, în final, s-a dovedit a fi un băiat, unul normal. Zâmbea şi mă privea cu blândeţe, eu i-am răspuns cu un zâmbet la fel de plăcut, dar privirea mea era mai mult curioasă. Era un băiat înalt, cam cu 10 cm peste creştetul meu; şi eu care, pentru o fată, mă consideram înaltă. Avea părul castaniu, cam de aceeaşi nuanţă ca a mea, iar ochii... erau aşa de blânzi şi de... căprui; faţă de ochii mei verzi, ochii lui îmi inspirau încredere. După câteva se-cunde bune de tăcere şi de priviri curioase, vo-cea lui m-a trezit dintr-o stare de vis:
- Hei!!! Mai e cineva acolo? Eu sunt
Josh.
Apoi a întins mâna, arătând că vrea să
mă cunoască. În mintea mea răsuna un singur gând, nu ştiam de ce mi-a vorbit în engleză. Și-a dat seama că nu sunt din zonă? Era chiar aşa de evident? Normal că era, nu arătam deloc ca asiaticii. În cele din urmă, am întins şi eu mâna.
- Sarah. Încântată!
- Şi eu! Din câte văd, nu eşti din zonă, nu? Ce te aduce pe aici? Care e povestea ta?
Pentru un băiat pe care de abia l-am cu- noscut, părea destul de încrezător pentru o pri-mă discuţie, una cam spontană. Părea atât de comod, atât de... deschis, parcă m-ar fi cunoscut deja. De aceea, nu doream să fiu mai prejos, trebuia să fiu la fel de deschisă.
- Povestea mea... greu de spus. Provin din Sheffield, un orăşel din Anglia. M-am mutat aici ieri, cu tata, afaceri şi chestii dintr-astea.
- Dar mama ta?
- Mama nu a asistat la naşterea mea.
Pentru un moment s-a făcut tăcere, Josh nu realizase că am făcut o glumă, chiar nu ştiu de ce am spus asta.
-Ce?? a spus Josh puţin şocat şi scutu-
rându-şi faţa parcă ieşind din nedumerire. Glu-meşti, nu?
Am început să râd, Josh râdea şi el.
Cred că involuntar am moştenit simţul ironic al umorului de la tata. Oare începeam să semăn cu el??
- Mama a murit când eram mică, pe la 3 ani. Nici nu mi-o amintesc, bine că mai am po-ze care să-mi arate, din când în când, chipul ei.
- Îmi pare rău să aud asta. Nu ştiu cum e să trăieşti fără mamă, dar îmi pot imagina... chiar cred că pot.
- Mersi! Nu-i nimic, m-am obişnuit.
- Şi... că tot eşti nouă aici, probabil că ai nevoie de cineva care să-ţi prezinte şcoala şi împrejurimile.
- Mi-ai citit gândurile!
- Ei bine, ce zici, facem o tură? Mai sunt zece minute până încep orele.
Mi-am trecut mâna prin păr şi am dat din cap aprobator. Era logic că doream să ştiu mai multe despre locul în care mă aflam, iar Josh părea un băiat de treabă. În inspecţia noas-tră prin şcoală, Josh a început să-mi prezinte a-numite persoane:
- Aceea e doamna Smith, profa de
sport, cred că vă veţi întelege bine, vorbiţi ace-eaşi limbă. Acolo e domnul Chen, proful de is-torie, fata de acolo este şefa noastră...
Josh s-a oferit să mă și ajute cu lecțiile.
Cum nu cunoșteam limba chineză, el s-a gândit să îmi traducă cursurile și să roage profesorii care cunosc limba engleză să o vorbească, pen-tru mine. Frumos din partea lui. Din fericire, toți colegii mei îmi cunoșteam limba. Speram să le întorc favoarea și ca în timp să le învăț la rândul meu limba. Limba chineză era chiar inte-resantă. Când aproape să terminăm turul şcolii, undeva pe nişte scări, am zărit pe cineva, un bă-iat... Mă privea pătrunzător, ciudat, iar privirea lui mă ameninţa. Pentru câteva secunde bune am rămas blocată cu privirea înspre el. Cred că acea imagine mi-a rămas imprimată în minte, toată ziua m-am gândit la acea scenă, mă obse-da pentru că nu înţelegeam de ce mă privea aşa.
Astfel, prima zi de şcoală s-a dus, eram acasă, era ora 19, aproape că se înserase. Stă-team pe scaun aproape de fereastră şi priveam din nou apusul Soarelui. De afară se auzeau niş-te voci vagi, o discuţie între cel puţin două per-soane. Reuşisem să realizez că una din voci era a tatălui meu, dar nu ştiam nicicum cine era cealaltă persoană. Deodată, am auzit o replică care mi-a stârnit o amintire:
-N-ar fi trebuit să fi venit niciodată aici!
Am tresărit imediat din scaun, am mers
la fereastră și am zărit o persoană plecând de lângă tatăl meu. Era... era băiatul de la şcoală, cel cu privirea ciudată. Ce?? Cum putea ştii un-de locuiesc, de unde îl cunoştea pe tata şi ce pu-tea discuta cu el? Puteam să aflu răspunsul foar-te simplu, trebuia să-l întreb pe tata, dar, din motive prosteşti, îmi era teamă, nu mai vroiam să ies din cameră, era singurul loc în care mă simţeam, cât de cât, în siguranţă. Am încercat să dorm, să uit de întâmplarea cu băiatul mis-terios, dar... nimic, niciun pic de somn, acest gând mă măcina. Fără să realizez, am adormit, şi se părea că era din nou un somn activ. Visam că eram într-un loc pustiu, era întuneric pretu-tindeni, nu puteam desluşi absolut nimic, iar o voce răsunătoare îmi spunea repetat:
-Aminteşte-ţi de tatăl tău! Aminteşte-
ţi de tatăl tău...
Aceste cuvinte le-am auzit în continuu
până dimineaţa. Neliniştea pe care mi-a trans-mis-o acel vis m-a trezit spontan, din nou, la ora 7. În acel moment, toate gândurile mele se în-dreptau spre tata, mă bântuia senzaţia că ceva e în neregulă. M-am ridicat iute din pat şi am co-borât scările către parter, mă aşteptam să-l gă-sesc pe tata în bucătărie gătind, ca de obicei. Dar nu şi în această dimineaţă... Bucătăria era pustie; nici urmă de masă în curs de preparare, niciun miros de fum de la focul aragazului, ni-mic. M-am trezit eu prea devreme sau prea târ-ziu? Oare tata încă dormea? Am urcat scările în grabă la etaj şi am alergat spre dormitorul tatei, dar m-am oprit brusc în faţa uşii. Îmi era jenă să intru, dacă îl surprindeam într-un moment nepo-trivit? M-am apropiat într-un final de uşă, am pus mâna pe clanţă şi am început să vorbesc în şoaptă:
- Tată! Eşti acolo? Pot să intru?
Dar niciun răspuns... Oare încă dor-
mea? Totuşi, mi-am făcut curaj. Ce putea să se întâmple? Când am deschis uşa, o briză rece m-a lovit. Fereastra era deschisă, iar perdeaua flutura în vânt de parcă anunţa că în cameră nu se află nimeni. Aşa şi era! Patul arăta mototolit, de obicei nu era aşa. Nu mă puteam gândi decât la un singur lucru: poate tata a avut vreo ur-genţă la muncă şi a plecat în grabă. Nu a vrut să mă trezească aşa că a plecat fără să mă a-nunţe. L-aș fi căutat, dar nici măcar nu știa unde își are sediul firma lui. M-am calmat puţin, mă mulţumeam cu acest răspuns, aşa că m-am dus liniştită la şcoală.
Când am intrat pe hol, Josh mă aştepta în faţa uşii clasei noastre. Ceva era diferit la el, îmi zâmbea plăcut şi îşi ţinea mâinile la spate. M-a salutat, eu am făcut la fel. Apoi m-a luat prin surprindere… Josh şi-a întins mâinile, în ele ţinea un trandafir. Nu ştiam ce să zic, am ră-mas amuţită, nu îmi puteam lua ochii de la pri-virea lui Josh.
- Hai, ia-l, prostuţo, e pentru tine!
După câteva secunde de tăcere, am în-tins mâna. În ultima clipă, trandafirul s-a uscat şi s-a împrăştiat în vânt, prin fereastră.
- Ce naiba!… a spus Josh.
Faţa lui Josh s-a schimbat, cred că era nervos, avea ochii roşii. Şi atunci l-am văzut... Era băiatul cel ciudat. Mergea lent şi, cu aceeaşi privire insistentă, mă anunţa că nu s-a terminat, că va fi mereu cu ochii pe mine. Mă simţeam stresată din cauza lui.
- Josh! Josh! Nu-i nimic, era doar o floare. Dar, ascultă, îl cunoşti pe băiatul care tocmai a trecut pe lângă noi?
- Băiat? Care băiat? Nu mai e nimeni în afară de noi pe hol, toţi au intrat la ore şi cred că la fel ar trebui să facem şi noi.
Josh a început să îmi vorbească despre chestii legate de şcoală, dar eu nu auzeam nimic din ce spune. Încă mă gândeam la băiatul mis-terios. Orele au făcut să treacă şi această zi, ac-tivitatea cu profesorii şi colegii m-au mai dis-tras de la gândurile negative. Ajunsă acasă, am găsit nişte îngheţată în frigider, era de căpşune, favorita mea. M-am aşezat la masă, în bucă-tărie, şi am început să înghit în sec şi nervoasă linguri mari cu îngheţată.
Unde putea fi tata? Era deja ora 5, trebuia să fie acasă până acum. Dar nu şi azi... Aş fi vrut ca noaptea aceasta să nu mai vină azi, mă îngrozea sentimentul că voi petrece singură o noapte întreagă în casa asta mare care îmi dă fiori. Inevitabil, noaptea a sosit şi fără să reali-zez, am adormit. Din păcate, mi s-a pregătit din nou un vis din care, la fel ca şi din celelalte, nu am înţeles absolut nimic.
Eram sub nucul copilăriei mele, împre-ună cu Zack şi Alexis. Printre frunzele acestuia încercam să deosebim forme ciudate de orice fel. Eu stăteam în mijloc, Zack în dreapta, Ale-xis era în stânga. Ca de obicei, imaginaţia lui Zack era cea mai jucăuşă:
- Uitaţi-vă acolo, la frunzele de pe creanga aceea dreaptă! Cred că seamănă cu o... o mână... cu patru degete...
- Sau priviţi la frunzele dinspre rădă-cinile coroanei! a spus Alexis. Parcă ar fi o mâ-nă fără un deget...
Eu nu vedeam nimic, nu puteam înţe-lege cum funcţiona imaginaţia lor, eu vedeam doar... frunze. Am făcut un efort, nu vroiam să fiu singura fără imaginaţie. Pe moment nu am realizat un lucru, eram categoric cuprinsă de vraja acestei experienţe.
- Staţi puţin... O mână cu patru degete
și o mâna fără un deget? Dar... e acelaşi lucru… Uite, priviţi acolo, la marginea coroanei, parcă văd un... şifonier cu uşa uşor deschisă. Ce zi-ceţi, nu seamănă? Zack? Alexis?...
Dar nu primeam niciun răspuns. Când
am privit în dreapta, Zack dispăruse, iar când am privit în stânga, Alexis dispăruse de aseme-nea. Un gând de nesiguranţă m-a cuprins: Zack şi Alexis chiar au fost lângă mine? Când m-am ridicat, spontan şi ca de nicăieri, am auzit o voce care avea un uşor ecou:
- De ce? Opreşte-te!
- Unul câte unul! a spus altă voce. Nu mai e loc pentru tine!
Am crezut că vorbele proveneau de la aceeaşi sursă, că vocea își răspundea singură la întrebări. Deodată, o nălucă stranie fără ochi în orbite a apărut din neant şi m-a împins în trun-chiul nucului, apoi s-a risipit. Am tresărit brusc, din nou. Mi-am acoperit faţa cu mâinile, eram plină de transpiraţie şi respiram greu. Buzele îmi tremurau incontrolabil şi simţeam o mică durere în spate. Din fericire, dar şi în mod ciu-dat, m-am trezit, din nou, la aceeaşi oră, 7. Nici nu mă aşteptam să-l găsesc pe tata la parter, m-am îndreptat direct spre şcoală, doream să fiu în oricare alt loc, dar nu în noua casă.
La şcoală, aveam senzația că Josh mă va aştepta iar în faţa uşii clasei să mă salute cu acelaşi zâmbet ca şi ieri. Poate şi cu o nouă floare? Când am intrat pe hol, nici semn de Josh. Într-adevăr, era un pic cam aglomerat, dar pe Josh îl puteam recunoaşte foarte uşor dato-rită înălţimii lui. Totuşi, m-am gândit să inspec-tez mai bine holul. Dar… nimic. După secunde bune de căutări nu am zărit nicio urmă de Josh, nici măcar un băiat asemănător de la care să mă scuz pentru că l-am confundat, nici măcar atât. Fiind un pic dezamăgită, am intrat în clasă cu speranţa că Josh va fi acolo, dar... la fel... niciun semn de el. Singura soluţie care îmi trecea prin cap era să o întreb pe Amber, pe ea am mai vă-zut-o comunicând cu Josh, probabil erau amici vechi.
- Salut!... Amber, nu!
- Da! Tu eşti Sarah, din câte îmi amin-tesc.
- Încântată! Nu ştii dacă Josh a venit as-tăzi la şcoală? M-am tot uitat după el şi nu l-am văzut deloc.
- Josh?? Care Josh?
Care Josh? Era doar un singur Josh în clasă. Nu-i ştia numele? Doar erau amici! Sau asta credeam doar eu?
- Cum care Josh? Josh, un băiat înalt cu păr castaniu, colegul nostru…
Amber mă privea nedumerită, nu înţe-legea nimic din ce spun, parcă nu ştia la cine mă refer.
- Te-ai lovit cumva la cap? Poate suferi de amnezie, dacă mă înţelegi. Începi să inven-tezi persoane noi. Nu avem niciun coleg cu acest nume. Josh... chiar nu-mi sună familiar. Doar dacă te referi la… Hajime, el e cel mai înalt din clasă.
Am apucat-o pe Amber de umeri, deja devenisem un pic nervoasă:
- Ce e în neregulă cu tine? Nu ţi-l mai aminteşti pe Josh?
Amber m-a privit ciudat, părea iritată de reacţia mea. M-a prins de mâini, m-a împins şi mi-a spus respingător:
- Lasă-mă, ciudato!
Am privit dezamăgită în ochii ei, nu mă aşteptam să mă respingă în felul ăsta. Cum era posibil să nu-şi mai amintească de Josh? Ce s-ar fi putut întâmpla cu el?
Profa de mate a intrat în clasă, trebuia să înceapă ora. Pentru început trebuia făcută prezenţa. După cum eram obişnuită, înainte mea, Sarah Brown, era Josh... Joshua Bakken, un nume cam ciudat, dar cred că aşa spun şi cei din China când aud nume englezeşti. Dar nu şi azi... Josh nu fusese strigat deloc la catalog. Profesoara era oarbă? La fel s-a întâmplat şi restul orelor, Josh nu a fost strigat de niciun profesor. Era clar, ceva s-a întâmplat cu el, cred că a fost şters din memoria oricui şi de oriunde şi-a lăsat amprenta, dar nu şi din memoria mea. De ce nu şi din a mea? Era ceva mai deosebit la mine?
Clopoţelul de sfârşit de ore m-a trezit din starea de vis, asta era lumea reală, o lume monotonă care funcţionează după o anumită ru-tină şi care, oricât de normală îmi putea părea, pe atât de tare mă surprindea cu evenimente inexplicabile. M-am gândit că ar fi frumos din partea mea să-mi prezint scuzele către Amber, chiar dacă ştiam că nu am nicio vină pentru că mă crede ciudată. Am cam speriat-o şi nu do-ream să se termine totul aici, doream să plece liniştită acasă. Cine ştie? Poate într-un viitor a-propiat vom fi prietene.
Am aşteptat să iasă proful din clasă. În-cercam să o găsesc pe Amber în ameţeala care se naşte de obicei după ore. Trec cinci secunde, trec zece, trec două minute, dar nici urmă de Amber. Am alergat pe hol, apoi în curtea şcolii, în speranţa că o voi ajunge din urmă. Dar aglo-meraţia din curte era prea mare, toţi îmi păreau la fel. M-am întors în clasă, trebuia să îmi iau geanta şi jacheta. Aerul rece din China înce-puse să-mi dea fiori, am început să tremur in-controlabil. În graba de a-mi regăsi căldura ja-chetei, am lovit cu umărul pe cineva. Era Yu-kina, o colegă de clasă.
- Îmi pare rău... pentru...
- Nu e nimic... Sarah?
Pentru un moment, am crezut că, la fel ca şi cu tata şi Josh, lumea să nu îşi mai amin-tească nici de mine.
- Îţi aminteşti numele meu?!
- Da… De ce pari surprinsă?
Acum chiar că încep să mă comport ca o ciudată.
- Am văzut că te înţelegi bine cu Am-ber, probabil că sunteţi vechi prietene. Ai vă-zut-o când a ieşit din clasă? Nu ştii unde se du-ce de obicei după ore?
- Amber? Eşti sigură că nu te referi la...
Amanda? Nu avem nicio colegă în clasă cu nu-mele Amber, mai ales să-mi fie şi prietenă ve-che. Oricum, după ore, normal că toţi pleacă acasă, dacă ştii unde locuieşte, caut-o acolo pe Amber a ta.
- Ce???
Se pare că ceva sau cineva îi făcea pe
cei dragi mie să fie complet uitaţi, complet şterşi, de parcă nici n-ar fi existat. Se părea că nici acţiunile acestora nu mai erau luate în con-siderare. Îmi amintesc că într-o pauză, Amber şi-a lăsat o mică semnătură cu creionul pe uşa clasei, aşa că am mers să verific, dar... nimic, semnătura nu mai era acolo. Îngândurată, m-am gândit să nu o mai bat la cap pe Yukina, ştiam că nu pot dovedi nimic şi nu vroiam ca şi ea să mă displacă.
M-am gândit că e mai bine să merg acasă. Mintea îmi era tulburată. Simțeam ne-voia să fiu singură, așa că am luat-o pe un drum ocolitor. Aveam nevoie de linişte, încercam să raţionalizez ce s-a întâmplat. Un miros familiar mă atrăgea, un miros purtat de un vânt rece şi sărat. L-am inspirat adânc... Uşor-uşor, m-am lăsat ademenită de acest miros şi, fără să-mi dau seama, mă aflam între patru nuci. O ameţeală m-a cuprins. Am căzut pe spate, cu faţa spre cer. Neştiind dacă visam sau dacă era ceva veri-dic, mă aflam într-un loc care era imposibil să existe în lumea reală.
Mergeam încet şi curios, sub mine era o... chestie de culoare albastră amestecată hao-tic cu un gri mat, nu realizam dacă mergeam pe ea sau pe... nimic. În stânga şi în dreapta mea erau o multitudine de uşi care se întindeau de-a lungul unui hol, parcă la... infinit. Nişte voci disperate au început să mă strige:
- Sarah... Sarah...
Era o voce inconfundabilă, era... tatăl meu.
- Unde eşti? Nu pot să te văd! Arată-te!
- Nu pot! Nu pot...
Când am crezut că totul e gata, o altă voce s-a auzit:
- Sarah, tu eşti? Îmi pare rău! Chiar îmi pare rău...
Pentru moment, am crezut că era ma-ma, dar era o voce mai... tânără, era... Amber.
- De ce îţi pare rău?
- Îmi pare rău pentru că...
Dar vocea ei s-a oprit, chiar înainte de a termina propoziţia. Am început să deschid fie-care uşă în speranţa că îi voi găsi pe tata şi pe Amber, dar dincolo de ele găseam doar întune-ric, nu era nimic. În cele din urmă, când am deschis a treisprezecea uşă, ceva m-a împins înăuntru. A urmat o cădere ameţitoare într-un abis de un alb pur, parcă nu se mai termina. Că-deam cu o viteză uimitoare, apreciabilă cu cea a luminii. Deodată, am zărit un punct verde. Am trecut prin el fără ezitare; când am deschis ochii, zăream doar frunze, frunze mari de nuc care mă umbreau. Şi cât mă bucuram să le văd... Cred că înnebuneam în acea lume distor-sionată.
Un sentiment de panică m-a cuprins, simţeam că ceva neobişnuit se întâmpla în acest moment la mine acasă. Am început să alerg, în respiraţia mea forţată se simţea disperarea, vro-iam să ajung cât mai repede acasă. Când am ajuns, primul lucru pe care l-am observat era că uşa de la intrare era uşor deschisă; era clar, aveam un musafir nepoftit. M-am apropiat încet de uşă şi am început să o inspectez. Aceasta pă-rea în regulă, nu arăta ca şi cum ar fi fost for-ţată. Singura persoana care mai știa locul unde țineam cheile casei era tata, el trebuia să fie. Al-tă persoană nu-mi putea trece prin minte. Ast-fel, m-am mai calmat puţin, nu mai eram la fel de stresată şi de speriată, nici nu mai tremuram aşa de tare. Am intrat încet şi precaut pe uşă, aceasta scârţâia ameninţător.
- Tată?... Tu eşti?
Eram în mijlocul sufrageriei, inspectam cu atenţie rotindu-mă. Dacă tata era să fie acasă, doream să mă găsească în sufragerie, nu vroiam să intru în jocul nimănui. După momente bune de tăcere, când speranţa că voi primi un răspuns aproape că se stinsese, o voce complet străină şi groasă mi-a răspuns:
- Nu e nimeni aici!
Era cam ironic ce am auzit. Cum se pu-tea ca nimeni să-mi răspundă?!
- Cine eşti? Arată-te!
După câteva secunde, am auzit cum uşa de la intrare a fost deschisă, apoi închisă brusc. Nu ştiam ce mă aşteaptă, aşa că m-am retras în-cet înspre cel mai întunecat colţ al camerei. Au-zeam paşi, nişte paşi rari care păreau că se în-dreaptă exact spre sufragerie. Deodată, l-am vă-zut. Arăta înalt şi solid, dar nu-mi putea da sea-ma cine era, stătea chiar în uşa sufrageriei, tot ce vedeam era doar o persoană întunecată, lu-mina de pe hol îmi bloca capacitatea de a dis-tinge culori. Am înlemnit instantaneu, nu ştiam ce să fac, aşa că mi-am dus mâinile la ochi. Nu doream să văd cine e, doream să se termine. Şi am început să aştept... Auzeam paşii lenţi ai acelui individ, știam că se apropia, eram în-grozită. Îi număram pașii, dar fiecare suna la fel, nu îmi dădeam seama dacă se apropia. Apoi, am simţit cum două mâini calde mi-au descoperit faţa şi mi-au oferit lumină. L-am văzut... Era... Josh!
- Josh? Chiar tu eşti? Dar.... cum? Unde ai fost până acum?
- Nu ştiu dacă mă vei crede!
- În ultimele zile, nimic nu mi se mai pare incredibil.
- Ei, bine, era seară. Mă îndreptam spre casă. Deodată, o lumină de pe cer m-a orbit. M-am trezit închis într-o cameră întunecată. Am încercat să ies, dar ușa era încuiată. Am au-zit niște voci, cred că am auzit și vocea ta.
- Îmi sună cunoscut ceea ce îmi spui. O, Doamne. Erai acolo, în spatele unei uși. Sigur tata și Amber erau și ei în spatele unor uși.
- Când te-am auzit, am prins putere și am reușit să trec prin ușă. Apoi m-am trezit în lumea reală. Trebuia neapărat să te găsesc.
- Cât mă bucur că eşti aici! Casa asta îmi dă fiori.
L-am strâns în braţe, nu vroiam să-i mai dau drumul, eram în sfârşit calmă şi mul-ţumită. Josh a răsuflat la fel de mulţumit, nu m-a respins când l-am îmbrăţişat, cred că îi plă-cea şi lui.
- Vreau să plec de aici, vreau să plec cât mai departe, să uit de acest loc. Voi încerca prin alte căi să-i găsesc pe tata şi Amber. Dar mai întâi, trebuie să fac ceva, trebuie să iau ceva din dormitor. Vrei, te rog, să mă însoţeşti?
Nu era nevoie de cuvinte pentru a-mi da seama care îi era răspunsul, se vedea asta foarte clar pe faţa lui. Când am ajuns în dormi-tor, am deschis uşa încet de parcă nu aş fi vrut să trezesc pe cineva. Camera mea era exact cum am lăsat-o, nimic nu părea să fi fost atins. Doar că uşa de la şifonier era ușor deschisă. Ciudat! Nu-mi amintesc să o fi lăsat aşa. M-am dus spre noptieră, am luat o poză înrămată cu mama, lu-crul după care şi venisem. Măcar în acest mod să îmi fie aproape în aceste momente.
Vroiam să plec, dar ceva nu mă lăsa. Eram prea curioasă, vroiam să văd ce e în şifo-nier, vroiam să înţeleg de ce era deschisă uşa. Josh stătea în urma mea. Oare se temea mai tare decât mine sau doar se simţea jenat să fie în ca-mera mea? Doar el ştia ce gândeşte. O idee stra-nie m-a lovit:
- Josh! Un singur lucru nu înţeleg... Da-că tu te-ai putut întoarce din acea lume, înseam-nă că şi tata şi Amber s-ar fi putut întoarce. Dar de ce ai fost tu primul? De ce nu a fost tata? Doar el a dispărut primul!
- Dar cine a spus că tatăl tău şi Amber au dispărut?! Au fost aici tot timpul...
Atunci am deschis uşa dulapului. După un scârţâit puternic, am zărit... adevărul teribil: înăuntru, pe suportul de lemn, în cele câteva u-meraşe erau agăţaţi tata, Amber şi Yukina. Aveau umeraşul înfipt în zona gâtului, capul atârna într-o parte, iar în orbite... nu mai era nici urmă de ochi. Am tras un ţipăt acut, apoi am dus mâna la gură şi am început să plâng. Nu pu-team să cred ce văd. Tatăl meu, pe care îl ştiam de viaţă, aşa cum era el, cu stările lui nervoase şi cu glumele sale ironice, acum îl văd... așa. Am început să suspin, m-am pus în genunchi şi mă simţeam... distrusă.
- Vezi? Ţi-am spus eu că au fost mereu
aici! a spus Josh foarte calm.
Suspicioasă, dar şi hrănită de furie şi dezamăgire, m-am ridicat cu hotărâre şi m-am întors către Josh. Acesta a început să meargă cu spatele, cu paşi lenţi, până când a dispărut în- tr-un colţ al camerei, în întuneric. Nu mai înţe-legeam nimic, nu înţelegeam ce e în neregulă cu Josh, nu ştiam de ce s-a schimbat aşa radical la faţă, era cu totul o altă persoană. Tot ce puteam face era să aştept, nu ştiam ce mi se pregăteşte.
După un timp, nu ştiu cât, cine mai stă-tea să numere secundele. Era prea mult suspans în această atmosferă terifiantă, am văzut cum din întuneric ceva se pregătea să se ivească. Lo-gica mea îmi spunea că era Josh, dar nu cred că logica mai avea vreun rost acum. Mai întâi, am zărit un picior, apoi celălalt. Simţeam că, cu cât mai mult vedeam, cu atât mai tare îmi creştea tensiunea, mă pregăteam să explodez. În cele din urmă, din umbră a ieşit... imposibilul: o cre-atură de cam doi metri înălţime. Avea picioare blănoase ca de leu, corp de liliac şi cap de lup. Visam? Oare chiar era posibil? Dacă era un vis, era unul al naibii de adânc. Îmi trecea prin cap ideea de a-mi da două palme, poate mă trezeam, dar şi asta îmi era frică să fac. Nu-mi mai pu-team mişca nici ochii. Stăteam pe loc ca o stană de piatră, când, deodată, creatura a început să se apropie. Cu fiecare pas pe care îl făcea, cu atât mai repede îmi bătea inima. Mă simţeam ca un burete îmbibat cu apă, cred că eram transpi-rată... din abundenţă, simţeam cum fire de apă îmi străbăteau fruntea şi gâtul.
Creatura a ajuns lângă mine și şi-a dus capul deasupra umărului meu, ca şi cum ar fi vrut să îmi şoptească ceva la ureche. Îi simţeam respiraţia lentă şi puternică care îmi flutura pă-rul, îi simţeam mirosul amărui de blană demo-nică, miros ce îmi dădea senzaţia că îi era poftă de sânge şi că nu mai era mult până când avea să-l obţină de la mine. Iar el, el îmi simţea frica, o frică nestăpânită care mă controla. Chiar dacă nu realizasem, tot corpul îmi tremura, în special buzele. Când frica şi-a atins apogeul, am căzut pe spate, m-am ridicat și am fugit. Am ieşit pe uşă în grabă şi am coborât la parter. Creatura nu m-a urmărit, ultimul ochi pe care am reuşit să-l arunc înainte de a ieşi din dormitor mi-a dat vo-ie să observ că Josh, sau ce devenise acum, nu s-a clintit deloc. M-am oprit pe hol, nu ştiam dacă ar fi trebuit să plec sau să rămân, doream să văd ce urmează, chiar dacă o parte din mine îmi spunea că aş fi nebună dacă aş rămâne. Se pare că eram mai nebună decât credeam. Do-ream să văd ce s-a întâmplat cu Josh. Ăsta era un semn de curaj sau de naivitate?
Era o linişte completă, se putea auzi orice, chiar şi cea mai mică bătaie a vântului în fereastră sau bătăile din aripi ale unei muşte. Secundele treceau, tăcerea casei tindea să-mi spună că totul s-a terminat, dar inima îmi spu-nea total opusul. Niciodată nu se termina aşa uşor, ar fi fost prea frumos.
Am auzit cum toate ferestrele de la etaj și de la parter s-au închis brusc de parcă ar fi fost vântul de vină. Am alergat spre uşă, acum eram sigură că trebuia să ies, frica din mine în-trecuse cu mult nebunia. Odată ajunsă la clanţă, am început să trag disperată în toate direcţiile, dar nu puteam să o deschid nicicum. M-am lipit cu spatele de uşă, încercam să îmi pun mintea la contribuţie şi să găsesc o soluţie. Se părea că m-am înşelat. Josh nu avea de gând să rămână pe veci la etaj.
Auzeam cum Josh cobora scările, au-zeam cum treptele scârţâiau zgomotos sub noile lui dimensiuni. Chiar era Josh? Inima vroia să-mi spună că nu, dar raţiunea domina acum, era clar că Josh era... rău. Şi până aici mi-a fost! Josh se afla în celălalt capăt al holului, se în-drepta spre mine, dar nu se grăbea deloc, cred că îi plăcea să se joace cu mintea victimelor. Am început să rostesc cu voce tare cuvintele ce îmi treceau prin cap:
- Gândeşte, Sarah! Gândeşte! Trebuie să găseşti o soluţie!
Josh se apropia, era aproape la jumă-tatea distanţei dintre capetele holului, aproape de uşa de la sufragerie, care era în drept cu uşa de la bucătărie. Când Josh a ajuns în dreptul uşii, ceva miraculos s-a întâmplat. Ceva sau ci-neva a venit în fugă din sufragerie, a sărit spre Josh şi l-a împins în bucătărie. Cred că nu mai este nevoie să gândesc. Se pare că soluţiile mai vin şi singure.
Zgomote ciudate au început să se audă din bucătărie, printre care lovituri, izbituri, far-furii sparte şi metale care, ciocnindu-se, vibrau asurzitor. M-am apropiat încet, trebuia să văd ce se întâmplă. În bucătărie erau două creaturi, două bestii, Josh şi... cineva absolut necunoscut. Era o luptă crâncenă, părea să fie pe viaţă şi pe moarte, nu ştiam de partea cui să fiu sau care dintre cei doi era de partea mea. Din toiul lup-tei, epuizat, Josh a strigat:
- Sarah! De ce stai nemişcată? Fă ceva! Ajută-mă!
- Ce??
În mintea mea a început să apară îndo-iala, credeam că cealaltă bestie a venit să mă salveze. Care era adevărul? Ce trebuia să cred? Cealaltă bestie şi-a găsit şi ea puterea de a re-plica:
- Sarah! Ştiu că nu ştii cine sunt, dar a
sosit momentul în care trebuie să judeci cu min-tea, nu cu inima. Am nevoie de ajutorul tău!
- Nu te încrede în el! Nu-l cunoşti! E un nimic! E doar o umbră...
Chiar nu ştiam ce să mai cred. Într-un fel, Josh avea dreptate. De ce, deodată, o crea-tură pe care nu o cunosc să apară de nicăieri şi să fie de partea mea? Poate Josh nici nu avea de gând să îmi facă rău, poate doar a vrut să îmi arate cine este cu adevărat. Secvenţe din trecut au început să-mi străbată ochii şi mintea. Îmi aminteam momentul când l-am lovit accidental pe Josh cu spatele, îmi aminteam că Josh se comporta cu mine de parcă m-ar fi cunoscut deja şi, cel mai evident, îmi aminteam că sus, în camera mea, Josh ştia că tata, Amber şi Yukina au fost mereu în casă. Aşa că am ales.
Lupta dintre cei doi continua, se părea că Josh pierdea. Cealaltă creatură l-a ţintuit cumva pe perete cu două furculiţe înfipte în fie-care mână şi îl ţinea de braţe ca să nu scape. Josh se zbătea cu disperare, vroia cu orice preţ să scape. Cealaltă bestie mi-a spus:
- Repede! Vezi tabloul din mâna ta? Sparge-l şi în spatele fotografiei vezi găsi ceva util, ceva care îl va răpune pe acest demon.
Nici nu am mai stat pe gânduri. Am trântit tabloul mamei de podea. Printre bucățile de sticlă, în spatele fotografiei, am găsit un… pumnal subţire. Cel puţin semăna cu unul. Pum-nalul strălucea puternic, părea să fie din argint. Am observat surprinderea în ochii lui Josh, cred că ceea ce ţineam acum în mână îl speriase de moarte. A început să se agite şi mai tare.
- Ce aştepţi? Haide, direct în inimă!
Mi-am pus cuţitul în mâna dreaptă, l-am strâns puternic şi, l-am pornit înspre cea-laltă creatură. În ultimul moment, creatura s-a ferit, iar cuţitul și-a continuat drumul, direct în inima lui Josh. El a început să se zbată, argintul îl rănea cu tărie. Îi simţeam suferinţa, simțeam lumina arzătoare care îi copleșea trupul demo-nic. Josh... Când a reuşit să se dezlipească de perete, a început să se dezintegreze, apoi, înce-tul cu încetul, a dispărut în aer sub forma unui praf auriu. Am răsuflat uşurată, ştiam că, în sfârşit, totul s-a terminat. Mama ştia ce face, m-am lăsat ghidată de spiritul ei.
În spatele meu, cealaltă creatură răsufla obosită, se vedea că efortul depus a fost uriaş. Mă bucuram că mi-a înţeles mesajul şi că am lucrat ca o echipă. A ştiut să se ferească exact la timp.
- Cine eşti?
- Poţi să-mi spui… Nick.
- Nu mă refeream la asta! Ce eşti tu? De unde ai venit?
- Nu îţi pot spune...
- De ce nu?
- Pentru că îţi pot arăta...
Nick s-a apropiat de mine, iar atunci
l-am văzut în totalitate, măcar ştiam cu cine am colaborat. Era la fel de înalt ca Josh și avea aripi uriaşe de porumbel de culoare gri. În rest arăta ca un om, unul foarte înalt… şi foarte pă-ros. Semăna cu un înger, doar că nu era alb.
- Închide ochii şi vei vedea!
Aşa am şi făcut. Am simţit cum mâinile lui Nick mi-au acoperit ochii şi o mare parte a capului. Cred că îmi plăcea. Şi aşa a început to-tul...
Era ca într-un vis, mă aflam la o înmor-mântare, dar nu înţelegeam sensul a ceea ce ve-deam. Am început să mă strecor prin mulţime şi, deşi, împingeam lumea în toate direcţiile, ni-meni nu reacţiona deloc, de parcă nici nu m-ar fi văzut. Aşa şi era. Mi-am dat seama că locul în care mă aflam acum nu aparţinea prezentului, ci unui trecut îndepărtat. După hainele pe care le purtau oamenii aş fi putut spune că eram în anii '50. Când am ajuns în centrul mulţimii, am văzut două morminte. Pe unul scria Yoshi Bakken, iar pe celălalt, Marie Bakken. Aceste nume îmi păreau cunoscute, ştiam că le-am mai auzit undeva. Un tânăr a părăsit mulţimea. Cum mi se părea ciudat ca cineva să plece aşa din to-iul unei înmormântări, m-am gândit să-l urmez. Drumul pe care acesta l-a urmat îmi părea cu-noscut. Aşa şi era... La capăt de drum, am zărit un băiat care şedea trist pe treptele unor scări din faţa casei. Era chiar casa mea cea nouă din Hefei, iar băiatul de pe trepte era chiar... Josh. Atunci m-a lovit… Yoshi şi Marie Bakken e-rau… părinţii lui Josh. Iar eu... eu locuiam în casa lui Josh?! Deci de asta m-a ales pe mine ca... victimă? Doream să înţeleg mai bine ceea ce văd.
Josh s-a ridicat şi a intrat în casă. M-am gândit să-l urmez, vroiam să văd ce are de gând. L-am văzut urcând scările către etaj, părea că se îndrepta spre camera mea. Josh se mişca destul de repede, nu puteam ţine pasul cu el, la un mo-ment dat l-am şi pierdut din vedere. Ajunsă la etaj, m-am îndreptat exact către camera mea. Când am deschis uşa, Josh era spânzurat în şi-fonier, stătea agăţat într-un umeraş şi avea pri-virea în jos. Cum a putut să își facă asta?! Cred că era într-o durere foarte mare. M-am în-tristat... Mi-am dat seama că Josh chiar a ştiut cum era să nu ai părinţi. Înţelegeam că durerea lui a fost mare, dar nu şi tăria lui. Josh s-a lăsat pradă suferinţei şi şi-a luat viaţa.
Se părea că încă nu s-a terminat... Din trupul lui Josh a început să iasă ceva, un pic câte un pic. La început am crezut că era spiritul lui. Poate era, nu mai văzusem niciodată spirite. În final, s-a dovedit a fi creatura pe care am ucis-o cu ajutorul lui Nick. Josh, sau mai bine zis, demonul în care se transformase din cauza urii şi supărări extreme, a început să se uite în jur, apoi a privit exact spre mine. Oare mă putea vedea? Speram că nu, eu nu făceam parte din acest timp. Apoi s-a pus în mişcare şi a trecut prin mine. Din instinct, am închis ochii. Când i-am deschis, mă aflam într-un alt loc, unul ne-cunoscut.
- De ce arăți așa? De ce ai luat această formă?
- Serios?
- Da. Sunt curioasă.
- Cred că... pentru că îmi plac îngerii și porumbeii. Probabil că subconștientul meu a ales involuntar această formă.
- Interesant... Mă întreb... Oare cum a ajuns acel pumnal în tabloul mamei mele?
- Mi-e teamă că nu sunt în măsură să îți răspund. Mama ta știa ce știa. Ea era... specială.
- O simt mereu aproape.
- Tatăl tău ţi-a spus vreodată cum a mu-rit mama ta?
- Da, mi-a spus că era bolnavă şi că, în cele din urmă, boala a răpus-o.
- Te-a minţit. A făcut-o înspre binele
tău. Lasă-mă să-ţi arăt cum s-a întâmplat!
Şi Nick m-a făcut să văd... Eram tot în trecut. La un colț de bloc vedeam un băiat şi pe tatăl lui. Se părea că tatăl a avut parte de mult alcool, îşi agresa fiul într-un mod extrem de vi-olent. Un taxi care era în trecere a oprit în drep-tul lor, cred că cineva cu sufletul mare s-a gân-dit să intervină. Din maşină a coborât o femeie înaltă şi suplă. Era... mama. Bucuria de a o re-vedea nu putea fi descrisă în cuvinte. Deci așa arăta în carne și oase.
Mama a mers repede la cei doi, s-a pus în faţa băiatului şi a început să vorbească cu ta-tăl lui, încerca să-l convingă că ceea ce face nu e bine, încerca să-l calmeze. Dar tatăl băiatului nu o asculta deloc, alcoolul din el îi bloca auzul şi sentimentele. Nervos, bărbatul a scos un cuţit şi, fără să ezite, i l-a înfipt mamei exact în ini-mă. Mama a căzut la pământ. Bluza îi era plină de sânge iar respiraţia îi încetinea treptat. M-am apropiat un pic. Aş fi vrut să intervin, dar ştiam că aceste lucruri s-au întâmplat deja, nu aveam cum să le schimb. Se părea că bărbatul nu îşi terminase încă treburile, fiul lui încă era în via-ţă, iar cum un rău nu vine niciodată singur, nici uciderea mamei mele nu putea veni singură. Cu acelaşi cuţit, plin de sângele cald al mamei me-le, bărbatul s-a repezit către fiul lui şi l-a înjun-ghiat în acelaşi loc, în inimă. Băiatul a căzut cu mâna dreaptă peste corpul mamei, apoi s-a ros-togolit cu faţa în jos.
În jurul lor, lumea privea nepăsătoare, toţi se uitau de parcă nu înţelegeau ce se întâm-plă. M-am apropiat de cei doi, am pus mâna pe fruntea mamei, vroiam să-i simt pielea catife-lată. Era aşa de fierbinte… Din fericire, puteam avea contact fizic cu cei din trecut.
-Mamă! Draga mea mamă! De ce a tre-buit să ai un suflet așa de bun? Știu, știu. Așa ai fost mereu. Ai avut un suflet mare încercând să îl aperi pe acest băiat. Sunt sigură că acum ești fericită în rai, printre îngeri, ca și tine. M-am apropiat de băiat, l-am prins de umeri şi l-am întors. Am rămas stană de piatră... Băiatul pe care mama încercase să-l apere era... era băiatul de la şcoală, băiatul care mă privea ciudat şi despre care nu aveam niciun habar.
- Aşa a murit mama ta şi... aşa am murit şi eu. Îţi aminteşti mirosul de nuc adus de vân-tul rece şi sărat pe care l-ai simţit când ai sosit aici? Sau când ai intrat pentru prima oară în această casă? Am încercat să te avertizez chiar şi în vis.
- Deci, tu erai?! Tu ai fost tot timpul?! Tu ai fost îngerul meu păzitor?
- Înger păzitor? E şi ăsta un fel de a spune. În ziua în care mama ta a murit încer-când să mă apere, în clipa în care cuţitul mi-a străpuns inima, în maşina taximetristului am ză-rit o fetiță, pe tine, aşa că mi-am promis că voi fi mereu alături şi voi proteja ce iubeşte ea mai mult. Dar a sosit timpul să îi întorc favoarea. Acum deschide ochii, fără frică!
Aşa am şi făcut... Încetul cu încetul, am început să deschid ochii de parcă mă trezeam după un somn lung. Când i-am deschis de tot, am realizat că eram în camera mea, dar nu mai eram în Hefei, eram în oraşul meu natal, Sheffield. Stăteam la marginea patului şi pri-veam nedumerită la pozele înrămate de pe pere-te. Ciudat... Știam că singura poză înrămată cu mama era cea pe care am spart-o în Hefei, dar în aproape fiecare poză de pe perete apărea şi ea. Cum se putea întâmpla asta? Ştiam foarte bine că mama a lipsit din viaţa mea în ultimii 13 ani. M-am uitat la calendarul de deasupra biroului meu, acesta indica o dată care îmi tre-zea amintiri neplăcute: 9 martie 2008. Am co-borât la parter. Tata, îmbrăcat pentru muncă, Zack şi Alexis mă aşteptau. Nici n-am mai stat pe gânduri, am alergat spre ei nerăbdătoare şi i-am strâns în braţe. Tata nu înţelegea nimic, credea că nu l-am mai văzut de ieri, la fel şi pri-etenii mei, însă numai eu ştiam adevărul. Nu vroiam să le spun nimic, eram sigură că nu m-ar fi crezut şi, oricum, acum nu mai conta nimic.
- Şcoala începe într-o oră! Să nu uiţi!
Eu i-am zâmbit. Categoric, lucrurile au revenit la normal.
- Sarah! Nu crezi că ai uitat ceva... sau mai bine zis, pe cineva?
Din bucătărie am auzit cum cineva pre-gătea mâncarea, cum tăia ceapa şi morcovii, au-zeam până şi sunetul focului care încălzea apa. Când am intrat, nu ştiam dacă trebuia să fiu bucuroasă sau uimită. În bucătărie era... mama. După atâta timp care parcă nu a trecut nicio-dată aveam ocazia să o văd din nou, să îi zâm-besc şi să o strâng în braţe. N-aş mai fi vrut să-i dau drumul niciodată. Tata, Zack şi Alexis au venit şi ei, astfel a avut loc o îmbrăţişare de fa-milie în adevăratul sens al cuvântului. Din mij-locul îmbrăţişării, tata mi-a amintit:
- Înainte să pleci la şcoală, să nu uiţi că un bun prieten de-al tău te aşteaptă la uşă de ce-va vreme. Să nu-i faci aşteptarea prea lungă!
Un alt prieten? Aveam un alt prieten? Se pare că schimbarea asta radicală nu înceta să mă surprindă. Am deschis uşa fără să stau pe gânduri.
- Nick? O, Doamne, ești aici!
După atâtea prin câte am trecut, Nick era persoana în care aveam cea mai mare încre-dere, era o parte din familie acum.
- Sarah!
Pentru ca ciclul îmbrăţişărilor să fie în-cheiat cu succes, Nick avea şi el nevoie de una. M-am uitat în ochii lui. Mă întrebam dacă el îşi mai aminteşte tot ce s-a întâmplat şi dacă încă mai avem minţile conectate. Nick a aprobat din cap, a fost un răspuns clar şi pozitiv la gân-durile mele.
Toate astea, mama, tata, Zack și Alexis, Nick, erau prea frumoase ca să fie adevărate. Eram înapoi în oraşul meu natal, mama trăia de parcă nu mi-ar fi lipsit niciodată şi un băiat pe care nici nu-l cunosc, Nick, apare într-un mod ciudat în viaţa mea şi o schimbă în cea mai fe-ricită cale posibilă.
Eram în braţele lui Nick, mă simţeam bine, prea bine… Când am ridicat privirea, totul a început să se vadă în ceaţă iar imaginea părea din ce în ce mai neclară şi vocea lui Nick era distorsionată. Nu mai înţelegeam nimic din ce auzeam. Am privit încă o dată chipul lui Nick, acesta a început să râdă malefic. Vocea lui, râ-setul lui, erau diferite, îmi aminteau de... Josh. Speriată, am închis ochii… După secunde bune, am tresărit.
Vedeam doar o cameră întunecată şi în jurul meu era… nimeni. Eram cuprinsă de de-zamăgire, se părea că încă eram în bucătărie, în casa mea din Hefei. Atunci m-a lovit… Am re-alizat că totul a fost un vis, o clipă de fericire datorată lui Nick şi dorinţei mele arzătoare de a îmi revedea familia şi prietenii. Ura şi ciuda m-au cuprins, eram nervoasă, doream să pun capăt acestei situaţii.
În singurătatea casei, a vântului ce bă-tea în ferestre şi a întunericului vag, m-am gân-dit să scriu toată întâmplarea de care am avut parte, dar şi aceste ultime cuvinte în jurnalul primit de la tata din care poate alţii îmi vor afla povestea.
Acum, voi pune stiloul lângă jurnal, poate îl va găsi cineva. Apoi... voi... face exact ce a făcut... Josh.
_______________________________________
Magia sta in mister! 
|
|
