Hildegard
Critic
 Din: Caliacra
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 853
|
|
Pai, sincera sa fiu, Monet, nici eu nu prea stiu ce animeuri voi cuprinde in fic. Depinde de imaginatia mea. Si chiar daca as stii, nu as spune. Hihi.  Si sa stii ca si mie imi place Berta o.o e genul meu de femeie :3 hihi.
Am adus continuarea. Sper sa nu vi se para prea lunga si prea plictisitoare. Sper ca cineva sa citeasca ce am scris aici. Sunt per total multumita de ceea ce am scris aici.
*mai pot fi greseli de exprimare deoarece nu imi place sa recitesc ceea ce scriu*
Enjoy!
Captiolul II
- Visul -
A doua zi începuse destul de bine. Ofelia stătea în curtea din spate, întinsă la soare pe o pătură roșie. Își ajusta din când în când ochelarii care o păzeau de razele mai îndrăznețe. În jurul ei ceilalți copii din orfelinat se băteau cu apă, majoritatea mai mici ca ea. Majoritatea cu vârste între 4 și 12 ani. De când se afla în această casă, adică din totdeauna, Ofelia a cunoscut toate generațiile de la ea și până în prezent. I se părea că acum, băieții de 6 ani aveau prea multe pretenții legate de jucării. Nu sunt ca cele de la grădispuneau ei. Se certau pe mașinuțe și trenulețe, iar alții recurgeau și la mușcături, ba chiar bătăi. Odată cu terminarea învățământului preșcolar n-o să se mai joace cu nicio jucări, își zicea Ofelia abandonând subiectul cu băieții și trenulețele.
Ofelia se bucura foarte mult când cineva era adoptat și spera ca familia în care ajunge să fie bună cu băiețelul sau fata respectivă. Și totuși, nu se simțea pe deplin bucuroasă deoarece aceste plecări (întotdeauna definitive) o întristau. Cu fiecare adopție se simțea mai singură. Credea că va fi adoptată ultima, sau poate chiar deloc. Nu voia să plece din orfelinat atâta timp cât era populat, dar nici nu voia să rămână acolo pe veci. De fapt, nici nu putea. Odată ce împlineai vârsta de 18 ani erai obligat de legea nu-știu-care să te cari din orfelinat. S
e ducea o luptă între dorința de a rămâne cu familia pe care o considera adevărată și familia care o va adopta. Când venea vreun posibil „cumpărător”, fata se ascundea în baia de la etajul doi și nu ieșea de acolo până nu plecau. Potențialii părinți adoptivi stăteau de obicei mult, așa că Ofelia aducea și cărți cu ea.
Își aminti că avea întâlnire cu brunetul de ieri. Nu-și amintea numele lui. Se întreba dacă măcar îi știuse numele. Răspunsul era simplu. Nu.
Stătea undeva sus, iar între ea și porți nu erau decât 5 metri. Și-a împreunat mâinile la burtă și dându-și drumul pe deal în jos, s-a rostogolit până la porțile orfelinatului. Așa făcea când nu reușea să-și amintească ceva. Când a ajuns în dreptul lor a început să râdă ca un copil care primește o bomboană. A rămas acolo, întinsă, privind cu căldură cerul senin. Nu îi plăceau ploile. Le considera deprimante și se plictisea stând în casă așteptând ca picăturile de apă să se oprească din căzut. Când nu avea ce face afară, explora „castelul” în speranța că mai sunt camere secrete pe care nu le știe. De activitatea asta nu se plictisea aproape niciodată pentru că orfelinatul era uriaș. Avea capacitatea a 120 camere de mărime medie și data acolo de aproximativ 45 de ani, de pe vremea când doamna Berry, fondatoarea, era fetiță. Această minunată doamnă și-a transformat moștenirea într-o casă de binefacere pentru orfani și astfel și-a câștigat renumele. Nimeni nu știe de ce a dorit un asemenea lucru. Mulți susțin că gestul ei impresionant s-a datorat faptului că rămăsese și ea fără părinți la vârsta de 10 ani. E cam deprimant să locuiești singur în ditamai castelul, alții ziceau. Până la 18 ani, când își putea ține de grijă și singură, a fost îngrijită de un apropiat de-al familiei, iar după împlinirea vârstei majore, a fost lăsată singură în casă.
Ofelia nu știa mai mult. I se părea că aceste evenimente au avut loc acum vreun secol și nu părea atrasă de ele. Ceea ce o atrăgea însă, era castelul însuși. Am spus deja că se plimba toată ziua bună ziua prin camere. Când una din îngrijitoare o găsea umblând brambura, o lua de ureche și o ducea pe Ofelia lângă celelalte fetițe, care pe timpul ploii se uitau la televizor. Eroina noastră le lua telecomanda și muta pe un canal cu animeuri, preferatele ei. Se bosumflau toate, căci nu făceau plăcere „chestii puerile”. Atunci, ca să nu i se ia telecomanda, se urca pe cel mai înalt scaun și stătea acolo până când se termina serialul.
Acum se plimba prin mintea ei și căuta toate animeurile la care s-a uitat. Naruto, Inuyasha, Durarara, Kiddy Grade, Mew Mew Power și altele. Încerca să-și amintească toate personajele și despre ce era vorba în fiecare anime. Creierul ei făcu asocierea subită dintre un personaj și tipul cu care are întâlnire.
Oricum numele nu conta. La întâlnire avea de gând să i se adreseze doar cu „tu” și atât. Își aminti chipul lui de nătărău și își puse mâinile în cap. De ce ea? De ce nu Anemona? De ce? Doar pentru că se întâmplase să fie în preajmă când minunata doamnă Berry a fost săgetată de o idee? Prea de tot! Nu avea să meargă la întâlnire și punct. Dar renunță repede la idee. Ce rost avea? Mai devreme îi comunicase decizia doamnei directoare și i s-a ținut o lungă morală încheiată cu „nu o să te muște”.
În sfârșit, se hotărâ să se ridice și să-și consume timpul rămas într-un mod mai distractiv. Era cu capul în nori, ca de obicei. Încerca să se ridice de pe pătură, dar mușchii ei nu executau mișcările. Se ridică în fund și după un moment se lăsă din nou jos.
La urma urmei, ce e așa rău în a lenevi? spuse fata și se trânti din nou jos. Nu slăbea soarele din ochi. Își ridică mâna pe care avea ceasul și se uită la el, 16:25. Clipi de două ori foarte încet și ațipi în scurt timp.
În somnicul pe care l-a tras a visat că se afla într-un magazin micuț, îndesat cu fel și fel de alimente și alte bazaconii. Puteai spune că era o adevărată cutie de pantofi. Și în vis se simțea plictisită. La casa de marcat era un client, mai exact o fată. Părea să-l aștepte. Ofelia trebuia să aștepte și ea, dar cum nu zări pe nimeni altcineva prin preajmă și evaporându-se de plictiseală, începu să se deplaseze către rafturi. Nu se uita prea atentă la marfa care era pe rafturi. Orice destul de sclipicios îi putea atrage atenția așa că nu se sinchisea să se uite cu atenție. În partea mai întunecată a magazinului, acolo unde sunt brelocurile, Ofelia zări o siluetă înaltă și subțire. La început credea că e Slender (e posibil, doar e un vis), dar apoi silueta căpătă mai multă culoare astfel că se puteau diferenția șuvițele verzui și accesorii în stil japonez. Băiatul, căci asta părea a fi, purta o bască de piele cu o curelușă în carouri. Părul lui era mai lung ca al fetei, iar Ofelia se simți puțin invidioasă.
Ciudată combinație, își zise fata, parcă ar fi un șofer de taxi scos dintr-un anime japonez funky.
Ofelia nu a mai putut contempla asupra personajului enigmatic pentru că a fost dată afară din magazin și din vis. Era de vină o voce de băiat care o striga pe nume. Prima dată a crezut că personajul din vis a vorbit. Se înșela. Era unul din băieții de la orfelinat.
- Psst!...Ofelia.
Fata nu se simțea în stare să comunice așa că i-a răspuns băiețelului printr-un tăios „ce vrei, Elliot?”.
- Directoarea vrea să te vadă.
- Ei bine, eu nu vreau să o văd pe ea!
Băiatul oftă cu tristețe și Ofelia se înmuie puțin.
- Ce vrea de la mine?
- Să cumperi ceva.
- Nu mă duc! și se întoarse cu spatele la mesager. Are atâția copii aici și ea mă trimite fix pe mine!
Băiețelul stărui un moment, după care dispăru. Ofelia scăpase de pericol și se întindea ca după o masă frugală. Închise din nou ochii și speră ca visul anterior să continue. Trebuia să afle mai multe despre personajul cu părul verde. Totuși, visul nu continuă, iar pe iarbă se proiecta o umbră. Elliot se întorsese.
- Ți-am zis că nu mă duc!
Oh, drăguța de Ofelia crede că are de ales.
După un moment Ofelia ieși pe poarta orfeinalutului botoasă și cu părul desprins, ud.
Femeie nebună. Elliot, netotule! Cum să arunci cu apă în cineva fără motiv? Înțeleg să te joci cu pistolul de apă, dar nu cu o găleată! își zise fata în timp ce mânia din interiorul ei părea să-i usuce părul.
Secvențele s-au petrecut atât de repede încât nici Ofelia nu părea prea sigură de ceea ce face. Ce trebuia să cumpere? Ce era așa urgent de a fost nevoie să se arunce o găleată de apă peste ea? Ce era așa de special de zgripțuroaica îi solicita tocmai ei ajutorul? Nu-și putea aminti sau explica. Va vedea la faţa locului ce e de făcut.
Lasă, dragă că ți se usucă părul până te întorci, își aminti eroina și când spusese aceste vorbe cu voce tare, încercă să imite gesturile doamnei Berry.
Hoașca...
Ajunse în sfârșit la magazin. La casă era o tipă roșcată, cam de vârsta fetei, poate chiar mai bătrână. Ochii ei blegi şi visători aduceau în mintea Ofeliei fragmente din scurtul ei vis. Uimită de asemănarea celor două fete, nici nu observă că privirea ei prea insistentă o intimida pe roşcată. În cele din urmă, fata îşi aminti că se afla aici cu un scop şi se orientă spre produse. Magazinul de mărime mijlocie se sprijinea pe două coloane pătrate.
Ofelia își luă obiectul pentru care venise și se duse cu el la casă. Îl plăti, iar când i se dădea restul, casierul îi strecură un breloc în mână. I se părea bizar gestul și se întreba dacă o va obliga să-l plătească (oricum n-avea de gând să facă asta).
- Nu mulțumesc, spuse fata dându-i cadoul înapoi.
Dar băiatul nu acceptă refuzul și făcând un gest de „schhht” cu degetul, luă mâna fetei și îi puse brelocul în palmă.
- E cadou de la un domn.
Nu ripostă și ieși din magazin. Nu era mult de mers până la orfelinat, dar fata simți nevoia de a alerga. Îi dădu directoarei lucrul cumpărat de la magazin și ieși val vârtej pe ușă.
Situația i se părea stranie foarte. Nici măcar nu se uită mai atent la breloc. Se baricadă în sala pianului și scoase din buzunarul pantalonilor scurți obiectul. Era o carte de joc. Era un joker care își schimba culoarea. Era făcut dintr-un plastic special, dar banal, din acela care scârțâie când dai cu unghia peste el. Pe spatele cărții era pictat un cer plin de stele. Ce semnificație avea brelocul? Cine i-ar fi dăruit un asemenea obiect? Și de ce prin astfel de mijloace?
Își aminti fața casierului. Șapcă de piele cu o curelușă în carouri, costum negru, detaliile nu le reținuse. Ținuta individului era puțin cam prea pretențioasă pentru un magazin de la colțul străzii.
Cred că nu li s-a impus o uniformă anume. Totuși, trebuie să fi avut vreun ecuson sau ceva...
Ca să scape din strâmtoarea în care simțea că se află, Ofelia ridicase capacul pianului și începu să cânte o melodie dintr-un anime. Era o melodie tristă. Știa ce poveste se ascunde acele note muzicale. Povestea unui băiat care și-a pierdut iubita într-un tragic incendiu.
Într-adevăr trist.
Cântecul o făcea să se simtă bolnavă, așa că nu mai cântă. Se concentra pe evenimentul de adineauri. Nu reușea să-și amintească vreun alt detaliu legat de casier.
În altă ordine de idei și în cu totul alt loc, George se pregătea de întâlnire. Făcuse duș, se spălase pe dinți (nu știi niciodată ), își încercă miile de cămăși pe care le avea și își făcu un plan cum să o vrăjească pe Ofelia. Ieși din casă și se îndreptă spre orfelinat. Era foarte distrat, iar afară era încă lumină. Se opri la magazin pentru a-și cumpăra țigări. Discută cu tipul de la casă și pe timpul discuției amândoi zâmbiră. Păreau că se cunosc de mult timp. Înainte să plece, casierul îi adresă următoarele cuvinte:
- Ai avut dreptate, n-a întrebat.
- Ți-am zis eu.
Ajunse. Se uită la ceas, își aprinse o țigară și se studie în geamul unei mașini din apropiere. Era mândru de felul cum arăta. Cămașa în pătrățele roșii îi stătea bine, tenișii nu i se murdăriseră, iar pantalonii nu îi erau prea strâmți. Nu voia să atragă vreunui tip gay. Se zvonea că sunt mulți în acel oraș. Își aprinse o țigară și fumă liniștit. Găsi o bancă și lungi pe ea.
O fetiță veni lângă el și îl întrebă:
- Fumezi?
- Nu se vede? îi zise cu obrăznicie tipul.
- Vezi semnul ăla de acolo? Zice că nu ai voie să fumezi aici.
Se uită pieziș la băţul înfipt în pământ și după ce o privi din cap până în picioare pe fetiță, se ridică și aruncă țigara la cel mai apropia coș de gunoi. Obrajii fetei se colorară și începu să râdă.
- Mulțumesc. Știi cumva cât e ora?
- 19.
- Multumesc, spuse din nou fetița și ridicându-se în picioare pe bancă, îl sărută pe tânăr pe obraz, apoi plecă.
Ciudată chestie. Ar fi bine să mă duc la Ofelia. Trebuie să fiu punctual. Fetele admiră băieții punctuali.
Numai de ar știi George cu cine are de a face...
_______________________________________
Inuyasha, David Tennant, Benedict Cumberbatch, and
Ukyo, Toma, Dostoievski and Liviu Rebreanu are mine! So stay away!
Rammstein, Jon Bon Jovi si Allucard sunt ai mei! Grr
|
|
<!
