Monet
Moderator
 Din: Seoul
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 1740
|
|
Totul a început cu un surâs şi s-a terminat cu o lacrimă. - lonely author
~Noaptea unui declin~
Alone
În urma acelor cuvinte rămase ca o dâră palidă, cenuşiu-gălbuie, din care nu mai distingea ce spusese ea, ce spusese el, ce fusese aievea. Apoi un val de idei au izbit-o în minte; nu putea crede că i se întâmplă aşa ceva! Un vârtej ameţitor de cuvinte, imagini, sunete se roteau în jurul ei, iar în lumina palidă a înserării, vorbele şi imaginile aveau culori ţipătoare, care o oboseau, o înconjurau ca nişte şerpi ce nu-i dau pace ce încearcau să o cuprindă tot mai strâns, tot mai strâns până când simte că nu mai poate respira şi că se afundă din ce în ce mai mult în profunzimea lor devastatoare.
Pentru o clipă infinită, uitase cine este ea sau cine a fost, lăsând ca abisul neştiinţei şi al incertitudinii să o cuprindă în capacanele lui periculoase. Masca pe care a purtat-o în tot acest timp s-a spart în mii si mii de bucăţele, lăsând pentru prima dată să se arate reflecţia înspăimântătoare al unui chip obosit să tot lupte cu problemele cotidiene.
Căutând adevărul în tot acest joc periculos de cuvinte, în care a fost implicată, s-a rănit pe sine, iar rănile sunt atât de adânci încât cicatricile îi vor aminti permanent greşelile trecutului încă proaspăt. Însă mintea ei obosită, ajunsă în pragul nebuniei, repeta cu insistenţa aceaşi frază: „Oare a meritat?”.
Nici măcar ea nu a putut să găsească răspunsul la această întrebare, fapt ce o obseda...
Începuse să piardă contactul cu realitatea, decorul sumbru în care se afla transformându-se în scena unui declin. Tâmplele îi zvâcneau, iar singurătatea îi distrugea şi ultima fărâmă de raţiune. Goliciunea sufletului ei o făcea să plângă de durere, înţelegând, abia la finalul acestei comedii umane, că viaţa pe care a trăit-o până acum a fost inutilă.
O viaţa trăită sub influenţa terifiantă a unor principii bizare şi greşite, au făcut-o pe cea ce odată era o femeie influentă şi puternică, să guste din pocalul sacru al suferinţei. Însă acel gust amar i-a otrăvit cugetul şi a făcut din ea o fiinţă înspăimântătoare.
Stând în genunchi, în mijlocul camerei goale, îşi privea resemnată reflecţia într-o oglindă spartă de ipocrizia ce a înconjurat-o în tot acest timp. Alergând după ideal şi-a reprimat unele insticte şi sentimente, astfel devenind o creatură ciudată, ce nu mai înţelegea adevăratele valori ale unei persoane. Astfel, s-a lăsat influenţată de lucruri şi aspecte stupide, ce au adus-o în faţa sfârşitului.
Poate tot acest joc bolnav era doar în imaginaţia ei, un joc de odată cu ivirea zorilor şi a primelor raze incerte de soare se va sfârşi la fel de repede precum apăruse. Dar până atunci întunericul sumbru al noptii îi va face fiinţa micuţă şi fragilă sa tremure de emoţie asemenea trecerii unei lebede pe apa cristalina a unui lac eminescian.
Însă ceea ce o speria cel mai tare era însăşi culoarea, negrul acela puternic şi strident, care o înconjura pretudindeni. Se pierdea în propriile ei gânduri devastate de temerile ei interioare ce puseseră stăpânire şi pe camera în care se afla. Îşi pierdea curajul cu fiecare secundă care trecea, iar umbrele terifiante ale nucului cel bătrân din faţa casei îi arătau o lume total diferită de cea în care trăise până acum, o lume în care numai cei ce nu se tem de moarte, pot să supravieţuiască. O lume în care permanent un obsedant ticăit de ceas arăta trecerea timpului.
Inima îi bătea nebuneşte gata să îi iasă din pieptul firav. Nu mai înţelegea ce se întâmplă, iar când abstractul şi confuzul se amestecau cu realitatea, cele mai stranii sentimente se manifestă.
Luna îşi trimitea razele tremurânde prin fereastra întredeschisă, luminând vag chipul plin de lacrimi, pe care o expresie crispata se citea, al prizonierei acestui joc virtuos, în care nu existau reguli sau alţi jucători. Lupta de una singură împotriva propriei tale persoane, iar jocul nu se sfârşea niciodată. Doar ranile deveneau din ce în ce mai adânci.
Oftând, îşi şterge lacrmile ce îi alunecau pe obrajii albi, lipsiţi de expresivitate şi se ridică de pe podeaua rece. Încercând să îşi caute calea şi să scape de povara pe care o purta neîncetat, şi-a strâns tot curajul pe care îl mai avea şi a ieşit afară din cameră. Cu paşi timizi a ieşit din casa în care nu cu mult timp în urmă ardea un foc vesel şi primitor. Acum, era doar fum şi tristeţe şi multe regrete.
Vântul începuse să împrăştie răceala lui eternă, printre miile de frunze abandonate pe pământul sumbru şi gol. Era o toamnă rece, o toamnă timpurie, o toamnă a sufletului ei gol şi plin de remuşcări pentru ceea ce a fost odată.
Îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă, se plimba printre mulţimea de frunze căzute, desculţă, pierdută printre amintiri, răscolind cenuşa trecutului, continuând lupta pentru supravieţuire.
Ce era ea defapt? Era doar o marionetă ce joacă cel mai greu rol din viaţa oricărui actor: propriul său rol. Neştind ce este bine sau rău, necunoscând adevărul despre propria ei existenţa, negăsndu-şi calea spre fericire. Speranţa aproape că a murit, lăsând în urmă doar un trup livid şi inert, blocat printre siluete trecătoare şi chipuri ce ascund propriile lor poveşti.
Poate doar se temea... Se temea că totul s-a prăbuşit aidoma unui joc de cărţi, instabil şi nesigur, asemenea lumii pe care şi-a construit-o prin suferinţa altora. Călcând peste tot ce pentru ea odată însemna totul, a mers mai departe, fără să se oprească, fără să arunce nici măcar o mică privire înapoi. Iar, abia acum când nu mai poate face nimic, şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o încercând să găsească idealul pe care l-a visat dintotdeauna. Însă acel ideal s-a întors împotriva ei şi aproape a distrus-o. Şi acum, nici măcar timpul nu mai poate vindeca această rană...
Timpul... Ce este defapt timpul? O infinită succesiune de secunde preţioase pe care foarte puţin le înţeleg cu adevărat? Distruge oameni, aduce suferinţă şi durere dar cu toate astea, niciodată nu se opreşte. Are capabilitatea de a schimba cele mai frumoase sentimente în indiferenţă şi nepăsare. Cruzimea lui nu are limite, iar ireversibilitatea lui face din noi, simpli spectatori ai spectacolului pe care el, ca un regizor meticulos şi distins, îl regizează de o eternitate. Îl regizează atât de bine, încât niciodată nu s-a întâmplat să existe greşeli în scenariu.
Şi totuşi ea acum îşi condamnă soarta şi îşi învinuieşte existenţa anostă, neînţelegând pe deplin misterul acestei vieţi trecătoare, pe care un păpuşar meticulos şi lipsit de orice fel de sentiment pentru marionetele sale, o controlează. Sforile sunt trase iar el ne călăuzeşte fie spre calea cea bună, fie spre cale cea rea. Sau poate singuri ne îndreptăm spre o prăpastie ascunsă de ignoranţă şi nepăsare? În acel moment sforile sunt tăiate, păpuşarul ne abandonează, aşteptând tăcut căderea noastră în abisul întunecat al deznădejdei? Fericit cu adevărat poate fi numai acela ce va găsi puterea să se ridice, regâsindu-se pe sine, învingându-şi destinul crud şi sfidând soarta, uitând trecutul şi nerepetând greşelile sale.
Meditând la aceste întrebări ce nu îşi găsesc răspunsuri, ea şi-a dat seama că nimic nu e pierdut. O rază de lumină străvezie i-a lumina chipul palid. Erau zorii ce aduceau cu ei speranţa. Întunericul dispăruse, lăsând în urma lui doar nişte amintiri confuze. Probabil avusese dreptate de la început. A fost doar un joc al minţii, un joc sinistru ce putea să aibă şi un alt final.
Câştigase lupta cu propia ei persoană iar acum avea dreptul la fericire, însă cum nimic nu este întâmplător, micuţa siluetă albă s-a prăbuşit la tulpina nucului cel bătrân, între miile de frunze uscate, împăcată cu trecutul.
Dedicat mamei mele...
_______________________________________
Special place..here! ~
|
|
