ynook
Membru
 Din: Suceava
Inregistrat: acum 12 ani
Postari: 32
|
|
O altă lumină
Acasă, din nou acasă, după o zi istovitoare de liceu, după o zi de mers cu frica în sân, după un drum stresant din stația de autobuz înspre ca- să, din nou, acasă. Trebuie să recunosc, îmi place acasă, părinții mă așteaptă călduros, iar aici... aici e singurul loc în care mă simt în siguranță. De ceva vreme, vreo două săptămâni, orașul nostru, Ipswich, e cuprins de teamă, de nerăbda- rea de a fi în siguranță, de a ajunge acasă. Moti- vele sunt clare și reale: crime... Și nu orice fel de crime, ci unele odioase, majoritatea pline de sân- ge și gâturi frânte. Și totul cică din cauza unei bestii... Ce bestie? Poate una umană, cea mai u- râtă bestie care a existat și încă există pe Pământ. Din fericire, sunt persoane care au scăpat cu via- ță... sau cel puțin așa pretind ele, nimeni nu știe adevărul. Cred că acești supraviețuitori sunt doar persoane care caută atenție. Oricum, unii și-au căpătat-o, sunt mari vedete în oraș, mai ales la televizor. Păcat că sunt toți morți, chiar și cei ca- re au scăpat, doctorii spuneau că ceva le ardea pe interior până când inima le ceda.
Normal că nu sunt fericit de răul care li se întâmpla altora, asta ar fi sadic și... imoral, doar că nu înțeleg de ce părinții noștri vor să ne sperie cu... copilării de genul ăsta. Cum Moș Crăciun, Bau-Bau și alte povești de adormit copiii știu că nu sunt reale, mintea mea nu poate să conceapă existența unei bestii, suntem în secolul XXI, am alte aspirații mai serioase acum. Cred că părinții mei sunt mai copilăroși decât mine, ca mulți alții din oraș.
În seara asta totul e bine, simt că voi avea un somn plăcut. Și visele... Cât îmi place să vi-sez! Să descopăr și să explorez un univers paralel în care nu există imposibilul. Și am adormit... păcat că nopțile cu vise plăcute și intense treceau ca roua. Alarma de trezire își făcea, ca de obicei meseria, plăcută sau nu, dar cu siguranță necesa-ră. La școală era la fel de ciudat, era mult stres în aer, rareori puteai schimba cu un amic o vorbă, toți se fereau, toți erau prea atenți de când cu cri- mele misterioase din ultima vreme. De abia am trecut în clasa a IX-a, liceul era ceva nou pentru mine, mă simțeam plin de încredere și relaxat, mă simțeam neînfricat.
Totuși, în afară de familie, nu pot spune că eram chiar singur pe lume, aveam doi amici vechi din copilărie. Sam era pasionat de magie de ani buni, el era cel cu voia bună, nu există zi în care să nu ne prezinte un truc nou, o mică ilu- zie. Nu l-am respins niciodată pentru că îmi pla- ce, îmi aduce un zâmbet involuntar pe buze și mă face să cred că va fi o zi frumoasă. Iar Zoey, un nume copilăros la primul auz, dar care nu spune nimic despre personalitatea ei, feminitatea ei prinde bine grupului nostru mic și are acel ceva care ne face să o vedem diferit, nu neapărat ca pe o fată, ci ca pe un egal, până la urmă, toți suntem oameni.
Orele treceau, din nou s-a înserat. Sim-țeam că avea să fie o seară frumoasă, cerul era plin de stele și fără pată de nori, iar Luna era plină și așa de aurie și... mare. Toți trei ne-am gândit că o ar fi o experiență plăcută ca drumul spre casă să nu mai fie cu autobuzul în seara asta, o plimbare spre casă pe un drum destul de lung ar fi fost o aventură, să zicem. Speram să fie un drum plin de discuții, dar lipsit de frica care ne stăpânea orașul.
- S-a lăsat un pic frigul, nu credeți? a spus Zoey.
- Poftim, ia jacheta mea! a spus Sam.
- Ești sigur, văd că nici tu nu ești îmbrăcat prea gros. Nu vreau să răcești.
Am zâmbit, mă bucuram că încă mai exis- tă persoane ca el în ziua de azi. Sam era întotdea- una cel mai săritor, cel care venea mai repede în ajutor.
- N-am fost niciodată mai sigur. Și, în plus, corpul meu e mai păros.
- Ciudat... dar mersi! Mersi mult!
- Și... cum vă descurcați cu această nouă lume, liceul? am spus eu.
- Eu mă simt chiar optimistă.
- Eu mă simt ca într-o mare familie, din prima zi le-am arătat un pic de magie. Cred că le-am intrat pe sub piele.
- Dar tu, Sonny?
- Eu... eu mă bucur că sunt înconjurat de colegi, dar mă simt de parcă aș fi singur. Nu sunt sigur de ce, doar că nu găsesc nimic în comun cu ei.
- Timpul e de partea ta. Asta e filosofia mea.
- Ceva bun de cugetat. Mersi, Zoey! Cred că aici ne despărțim drumurile. Noapte bună, Sam! Noapte bună, Zoey! Ne vedem mâine.
- Noapte bună!
- Noapte bună!
Acum că drumul nostru s-a bifurcat, a- veam un drum destul de lung spre casă. Normal că nu eram fără temeri, întunericul sperie pe ori- cine, îmi exacerbează simțurile. Făceam pași lenți prin pătura de întuneric de pe șosea, vedeam doar contururi, doar forme de obiecte. Jos era întuneric, dar sus era așa de multă lumi-nă. Întotdeauna am fost fascinat de infinitatea boltei cerești, de nenumăratele stele și de Omul de pe Lună. Un țipăt strident s-a auzit, era sigur o femeie, părea a fi în pericol. Știam că nu eram prea brav... La un colț de stradă, am văzut o femeie alergând, împreună cu țipătul ei acut, pă- rea tare speriată. După nici trei secunde, din ur- ma ei venea ceva, cineva o urmărea, era înalt și masiv, dar nu asta m-a speriat, părea că era aco- perit de ceva, ceva asemănător cu o blană, una păroasă...
Apoi, din nou, a sunat alarma, începea o nouă zi de școală. Eram nesigur pe mine. A fost totul un vis? Tot ce îmi amintesc de aseară era faptul că fugeam... fugeam cu disperare spre casă. Din când în când mai aruncam câte un ochi în urmă să văd dacă nu mă urmărește cineva. Și apoi... nimic, alarma m-a trezit din amețeală. Am sărit din pat, am mers la televizor și l-am pornit pe canalul de știri. L-am aprins exact la țanc:
- Crimele continuă. Bestia își face din nou apariția după o perioadă de două săptămâni. Când orașul credea că atmosfera s-a mai calmat, aseară, în jurul orei 19:30, o femeie a fost găsită decapitată, ca și celelalte victime anterioare. Umană sau sălbatică, crimele ei aduc din nou teamă în sânul familiilor, mai ales asupra copiii-lor. Revenim cu mai multe informații.
Nu îmi venea să cred, aseară chiar s-a în- tâmplat ce s-a întâmplat. Pentru prima oară în viața mea am fost martor la actul bestiei, cel puțin începutul ei. Da, al bestiei, acum începeam să cred. Cred în ceea ce văd. Momentan nu vro-iam să discut cu nimeni experiența mea, nu aș fi vrut să fiu luat la întrebări de nimeni, lumea m-ar fi privit cu alți ochi. Doar doream să am liniște. La liceu, pur și simplu holul era cuprins de hăr- mălaie, toți discutau cu teamă despre ce s-a întâmplat aseară.
- Salut, Sonny! a spus Sam.
Eu mergeam cu capul în jos, pentru mo- ment nici nu l-am observat.
- Sonny?
Am făcut trei pași înapoi.
- Scuze... Salut, Sam! Bună, Zoey!
- S-a întâmplat ceva? a spus Zoey.
- A... nimic, eram doar pe gânduri.
Zoey părea cam palidă la față, cred că era mai speriată ca mine, dar se ascundea după vor-be frumoase.
- La... testul de la istorie.
- Avem test la istorie? a spus Sam. Și eu nu am învățat deloc.
- Nu avem niciun test. E de abia săptămâ-na viitoare. Cred că Sonny a pierdut noțiunea timpului. Ce e cu tine, Sonny?
- Nu știu, nu sunt sigur, cred că nu am dor-mit prea bine.
- După ziua asta, nimeni nu va mai dormi bine, crede-mă!
- De ce??
- Aseară, atacul, bestia... Să nu îmi spui că nu ai aflat?
- A, da... da, am prins ceva informații la știrile de dimineață.
- Nu pari prea în apele tale.
- Încep orele. Să ne grăbim!
Orele treceau pe nesimțite, autobuzul a ve-nit, nici nu mi-am dat seama că și trebuia să cobor. Sam și Zoey păreau precauți, țineau a-proape și mergeau cu pași iuți. Nu știu de ce, dar preferam să păstrez o mică distanță de ei, nu vroiam să-mi simtă nesiguranța, asta până când drumurile ni se separau din nou. Zoey m-a luat de umeri și m-a privit în ochi spunându-mi:
- Ai grijă! E un drum lung.
- La fel și voi!
Apoi am privit cerul... Era la fel de înstelat ca seara trecută. Ciudat! Nu prea mă pricep la astronomie, dar două seri la rând cu Lună plină? Cred că aveam halucinații. M-am frecat puțin la ochi, dar degeaba, ce vedeam era ceea ce ve-deam. Mergeam cu pași lenți, dar tăcuți, de parcă nu vroiam să trezesc pe nimeni. Am început să număr în mintea mea și casele pe lângă care tre- ceam, astfel știam cât mai aveam până acasă.
- 1, 2,... 3... Ce nai...!
În fața unei case, lângă un gard viu, ceva mișca. Firea mea curioasă îmi conducea picioa-rele spre acel loc, dar inima îmi conducea restul corpului înspre casă. Se părea că eram mai curi-os decât credeam. M-am apropiat încet... și, deodată, gardul viu s-a oprit din tremurat. De parcă ar fi putut tremura de unul singur. Era din cauza vântului? Nu... un vânt care să miște așa un gard m-ar fi luat și pe mine pe sus. Am ajuns lângă el și am privit peste... M-a cuprins spaima, un bărbat zăcea de parcă ar fi adormit. Era oare mort? Nu îmi dădeam seama dacă respira sau nu, miscările pieptului erau greu de observat pe întuneric. Am întins cu greu mâna și i-am atins fruntea, era rece, deci, în mintea mea, dovezile spuneau că era decedat. Era o liniște totală, au-zeam orice pas, orice foșnet, orice scârțâit de ușă. Dar se părea că era doar liniștea dinaintea furtunii. Din dreapta mea, de la capătului gardu-lui, de la cam zece metri, un mârâit a început să se audă. M-am întors... Era mare, părea să fie a-coperit cu mult păr și incisivii îi rânjeau. N-am apucat să reacționez în niciun fel. Chestia a venit în fugă și a sărit pe mine, doborându-mă. Nu mai puteam vedea nimic, tot ce încercam era să îi țin capul cât mai departe, să amân inevitabilul. Deo-dată, ceva sau cineva l-a aruncat de pe mine. Fără să stau pe gânduri, m-am ridicat și am rup- t-o la fugă fără să privesc în urmă să zăresc cine m-a salvat. În fuga mea disperată, am privit ce- rul. Ce? Era deja dimineață? Vedeam stelele, dar erau foarte în ceață, cerul era luminos și se con- funda cu Luna, nu mai puteam face diferența dintre ele. Era... frumos.
Dar, din nou, a sunat alarma. Eram sigur că nu a fost un vis, era prea frumos ca să nu fie adevărat, chiar dacă de obicei e invers. A fost in- tens și emoțional, și fizic, simțeam o ușoară du- rere în ceafă. Am mers repede la televizor, vro- iam să ascult știrile recente.
- Bestia face din victime din nou. A câta oară, nimeni nu ține evidența. Aseară, tot în jurul orei 19:30, un bărbat a fost găsit decedat în curtea unui localnic. Acesta prezenta răni adânci în jurul gâtului, urme de zgârieturi pe față, iar hainele îi erau sfâșiate. Să fie posibile acte ale unor oameni? Plauzibil, deoarece decedatul a fost găsit cu o sumă mare de bani asupra lui. Revenim cu mai multe informații.
Nu era niciun om de vină, chestia aia nu era deloc umană. Oricare ar fi originea bestiei, acțiunile sale erau în afara naturii umane, în afa- ra logicii și rațiunii. La școală, priveam mișcările lente si vocea indiferentă a profesorului de mate- matică care împărțea rezultatele testului de săptă- mâna trecută. Notele mele, ale lui Sam și Zoey ne-au adus un zâmbet pe buze. Dar nu toți erau la fel de fericiți. În fața mea, cu o bancă mai în față, Eric și-a lăsat capul în jos, era sigur deza-măgit de nota pe care a luat-o. Cred că era prima oară, avea niște părinți mai exigenți în privința situației lui școlare. Din vocea lui înceată s-a auzit o șoaptă de parcă vorbea cu el însuși:
- Cum le voi spune acum părinților? Mi-aș dori ca bestia să te ucidă!
Apoi și-a ridicat privirea înspre profesor. Pe moment, m-am speriat, părea că Eric vorbea foarte serios. Era greșit ceea ce gândea, dar cred că îi înțelegeam durerea. Totuși, nu îți poți dori moartea unui om doar din cauza unei note proas-te. Era amuzant într-un fel. De parcă s-ar fi în- tâmplat vreodată în realitate. Orele s-au terminat, mă găseam din nou singur în drumul spre casă. Priveam din nou bolta, era din nou senină, la fel de frumoasă ca în zilele trecute. Și jumătatea de Lună era frumoasă, doar pentru că cealaltă jumătate nu se vede, nu înseamnă că nu există. Atunci mi-a venit ideea... Era seară, deci, și întuneric, așa că vroiam să văd... Să testez dacă pot vedea din nou în întuneric. Așa că am privit cerul și am așteptat. Dar... nimic, nu știam cum să îmi declanșez vederea nocturnă, nu știam de unde să încep. Așa că am închis ochii... Auzeam fiecare foșnet din firele de iarbă, simțeam fiecare adiere ce îmi atingea fruntea și îmi răsfira părul, simțeam intensitatea luminii fiecărei stele de pe cer, dar, în special, simțeam ambele părți ale Lunii, cea luminată, dar și cea întunecată. Apoi i-am deschis... Vedeam totul, nu vedeam doar contururi greu definite și lipsite de lumină, ve- deam culoare, vedeam stelele mai clar ca ieri, le puteam număra. Am crezut că poate înnebunesc, că am adormit în picioare și s-a făcut deja dimi- neață, dar m-am uitat la ceas, acesta indica clar ora 19:42.
Mă simțeam bine, liber, unic și mai presus decât alții. Mintea mea nu căuta explicații pentru asta, nici nu aveam de gând să spun altora, poate ei ar fi cerut sau ar fi căutat explicații pentru mi-ne. Nu vroiam să fiu considerat un ciudat. Am privit din nou Luna, mii de gânduri îmi străbă-teau mintea, apoi a început o migrenă... O durere puternică m-a copleșit, m-a îngenuncheat, m-a doborât. De durere, mi-am acoperit fața cu mâi- nile. Apoi, am simțit niște mâini, alte mâini... și mă cutremuram cu totul.
- Sonny! Trezește-te!
Am deschis ochii clipind repetat până mi s-a clarificat vederea. Era mama, era dimineață, iar eu nu am auzit alarma. Noroc cu ea, altfel în-târziam la școală. Ceva mă tenta să ascult din nou știrile, așa că am deschis televizorul.
- Publicitate, desene animate, filme, muzi-că... știri.
Se pare că și azi era la fel, principala știre era despre bestie.
- O altă victimă în oraș. Un bărbat a fost găsit în propria mașină, ieri, în jurul orei 20:00 prezentând aceleași răni ca și victimele anterioa-re. Acesta a putut fi identificat ca fiind James Parker, un profesor de matematică ce preda la liceul orașului. Toate gândurile polițiștilor duc, desigur, la bestie.
Ce?? Gândurile mi-au sărit imediat la Eric. Trebuia neapărat să am o discuție cu el. La școa-lă, frica le-a copleșit pe toți, nimeni nu mai zicea nimic, era o liniște totală pe hol, în sălile de cla- să, în curte, parcă liceul era pustiu. La ora de ma- tematică, locul profesorului Parker a fost ținut de o suplinitoare. Eric părea cam stresat, părea că banca era neîncăpătoare. Sigur era agitat. Oare de ce? La această întrebare, cred știam deja răs- punsul. După ore, după ce am părăsit incinta șco- lii, l-am așteptat pe Eric și i-am blocat trecerea.
- Eric, cred că trebuie să discutăm.
- Noi doi? Despre ce? Nu mi-ai mai vorbit de mai bine de doi ani. Ce ți-a venit azi?
- Eric, cred că amândoi știm un lucru.
- Ce lucru?
- Despre testul tău de ieri...
- E doar un test, ce e cu el? Ce vrei să insi-nuezi?
Pe mâna lui am zărit o vânătaie mare.
- Doar un test zici... Nu vreau să insinuez nimic, dar... bine, vreau. Te-am auzit ieri spu- nând niște lucruri mari.
- Am spus multe lucruri ieri. Și azi am spus. Știi, oamenii au chestia asta numită... voce.
- Sarcasmul nu te ajută acum. Ieri, după ce ai primit testul, te-am auzit vorbind cu tine în-suți. Ai spus ceva serios despre profesor.
Eric s-a întors brusc și și-a aplecat capul. Cred că i-am atins un punct sensibil și nu dorea să mai vorbească.
- Eric...
- Știu că ar suna nebunesc să fie vina mea. Chiar dacă e sau nu, mă simt de parcă eu aș fi făcut-o.
Apoi s-a întors și a plecat... cu lacrimi în ochi. Nu îl mai puteam bănui de nimic, poate se prefăcea, poate nu, dar m-am gândit să nu îl mai deranjez. În stația de autobuz, undeva la câțiva metri, o colegă, stăteau și zgribulea de frig. Ted, un idiot de înainte să se nască, se apropie de noi, îl ia pe Eric, îl lovește peste ceafă și îi spune ceva de un referat. Era tare încrezut... Păcat de Maria, o fată deosebită care și-a luat greșit deci-ziile. Se părea că între aceștia doi era o mică dis-pută. Zoey, Sam și cu mine auzeam vag discuția lor.
- Lasă-mă! Să știi că doare! Nu mă mai strânge, mă dor mâinile.
- De ce mă respingi?
- Cred că știi deja răspunsul.
Ted a stat puțin pe gânduri, s-a uitat în jur și a văzut că mulți se holbau. Sigur nu-i plăcea.
- Ce?
- Ești așa o bestie!
Toți au scos un sunet de uimire și au făcut un pas în spate. Doar eu am rămas un pic mai calm. Ted ne privea amenințător.
- Ce? Vedeți-vă de ale voastre!
Autobuzul a sosit. Nimeni nu vroia să stea lângă Ted, nici eu nu aș fi vrut, mă cuprindeau fiorii lângă el. Maria era în picioare, încerca să își găsească un loc, dar de la toți la care era locul liber a primit un răspuns negativ. Și la mine era locul liber, stăteam în spatele lui Sam și Zoey, așa că i-am făcut semn Mariei să vină să se așe- ze, nu aveam nimic împotriva ei. O priveam a- tent... Ea s-a așezat, și-a pus ghiozdanul pe pi- cioare și s-a lăsat încet pe spate. Apoi m-a privit pătrunzător... și mulțumitor. Nu a zis niciun cu- vânt tot drumul, nici eu nu am zis, nu era nevoie, liniștea era mai plăcută acum. O priveam, era o- bosită și... nervoasă. Cred că mai avea puțin și adormea. În stație, Ted se îngrămădea și îm-pingea lumea în toate părțile, vroia să coboare primul. Când Eric a coborât, Ted la prins de gât și l-a trântit de un gard, ca un semn de atențoinare. Asta a pus capac... Mi-am luat rămas bun de la prieteni, chiar și de la Maria, eram singurul care a făcut-o, nimeni nu a mai băgat-o în seamă. Ajuns acasă, era ora 20:00, am luat cina și m-am așezat pe pat. Fără motiv, simțeam că mă fura somnul, mă simțeam așa de bine, înainte să închid ochii, mă întrebam... oare ce fa- ce Maria acum? Dar am adormit... Alarma m-a trezit ca de obicei. Era ora 7:30, am deschis încet ochii, m-am ridicat, iar... la marginea patului e- ra... mama. Avea în mână tenișii mei.
- Sonny! Am nevoie de o explicație. De ce sunt tenișii tăi plini de pământ și rupți în halul ăsta?
- Eu... Am... Nu știu...
M-am blocat complet, nu știam ce să răs-pund. Noroc că au început știrile, amândoi vro-iam să vedem ce s-a întâmplat în oraș, iar asta îmi dădea timp să mă gândesc la un răspuns la ce s-a întâmplat cu tenișii mei.
- O nouă victimă a bestiei a fost găsită aseară, dar de data asta, în mod surprinzător, a- vem un supraviețuitor, un martor. Transmitem în direct de la domiciliul martorului.
Și am văzut-o, era... Maria, ea era supra-viețuitoarea.
- Cine era băiatul care a murit?
Maria a izbucnit în lacrimi:
- Ted, Ted Falcon.
- Erați amici?
- Într-un fel.
- Cine crezi că l-a ucis? Bestia? Ce ai vă-zut mai exact aseară?
- Bestia... mare... lup... gheare... blană... Sonny...
- Cine e Sonny? Cine e Sonny?
- Cred că e destul, v-ați făcut cu destule pentru știrea voastră inutilă! a spus tatăl Mariei.
Apoi a luat-o în casă, departe de mulțimea de reporteri.
- Cine este acest Sonny? Este oare bestia? Revenim cu detalii.
Mama a închis forțat televizorul, apoi m-a privit șocată. Nu înțelegea nimic, nici eu nu înțe-legeam. S-a îndreptat spre bucătărie, am observat că începuse să îi dea lacrimile.
- Mamă...?
Cu vocea lăcrimândă, mi-a răspuns:
- Sonny, cred că azi nu te vei mai duce la școală. Eu, tu și tatăl tău vom merge la un doc- tor.
În cabinet, după câteva minute de exami-nare a ochilor, a pulsului inimii și al respirației, doctorul și-a spus părerea:
- Somnabul, fiul dumneavoastră este sigur somnambul. Ca doctor, nu vă pot recomanda ca tratament nimic ce ține de medicină. Dar puteți vizita un psiholog, un psihiatru sau chiar un pre- ot, dacă situația o cere.
Mama a aprobat, apoi tata a luat-o de mâ- nă și am plecat. Din acel moment, în mintea mea a apărut incertitudinea. Oare eu eram bestia? Ce a vrut să spună Maria prin lup? Lup adică... vâr- colac? Chestiile astea sunt mituri. Ar trebui să fie...
După cum mă așteptam, părinții au ales, în opinia lor, cea mai eficientă opțiune: preotul. Pă- rintele Calaghan era mereu în locașul Domnu-lui. Când ne-a văzut intrând pe ușă a știut din pri-ma că am venit la el și că avem o problemă, avea acea intuiție de preot, știa când ceva îl necă-jește pe un om. A făcut un semn pașnic cu mână prin care ne spunea să-l urmăm. Ne-a condus într-o cameră mică, dar mare ca însemnătate, era plină de cruci și picturi celeste.
- Așteptați puțin, să aduc cele cuvenite. Am nevoie doar de un singur lucru.
După câteva secunde, s-a întors, avea în mână o cruce, iar de ea era lipită o lumânare. A aprins lumânarea și a apropiat-o de mine. Eu o priveam atent... din ce în ce mai atent și din ce în ce mai de aproape. După cam 10 secunde, m-a orbit, apoi o migrenă a început să-mi sfâșie ca- pul, era o durere așa cumplită. Părinții s-au dat la o parte, iar părintele a luat crucea din fața mea. Treptat, migrena a încetat, dar eram speriat, am început să tremur.
- Anne, John, fiul vostru este deranjat de lucrurile sfinte. Nu e nicio îndoială, fiul vostru nu mai este singur, ceva sălășluiește în el, vă su- gerez un ritual de exorcizare, dar asta rămâne la alegerea voastră.
Mama m-a privit îndurerată.
- Ce ai făcut?
La fel de îndurerat și de plin de incertitu-dine, i-am răspuns:
- Eu nu...
Am plecat în grabă înspre casă, se părea că acolo ne aștepta altă surpriză.
- Ce s-a întâmplat, domnule ofițer? a spus tata.
- Am primit ordin ca fiul dumneavoastră să ne însoțească la secție.
- Nu, nu puteți! Nu vă dă nimeni dreptul ăsta.
- Domnule, nu avem timp de asta acum. Vă rugăm să fiți cooperativi. E înspre binele vos- tru. Dacă fiul vostru e nevinovat, atunci nu are nimic de ascuns, dar dacă el a comis acest crime, va trebui să răspundă și să plătească pentru acțiu- nile sale.
- Dar e doar un copil de 15 ani...
- Domnule, asta e o treabă serioasă. Am întâlnit și mai tineri decât el.
După două ore petrecute la secție, am fost trimis acasă. Pentru o perioadă, mama mi-a inter-zis să mai ies din casă. A venit și seara, stăteam în camera mea și priveam tavanul. Mă gândeam la multe, puneam întrebări la care încercam sin- gur să răspund și... realizam în sfârșit de ce pu- team vedea pe întuneric. Poate chiar se ascunde o bestie în mine. Cineva a bătut la ușă.
- Sonny?
Era mama. A intrat încet, s-a așezat lângă mine și mă privea așa de pătrunzător. Se vedea clar iubirea în ochii ei, dar și negarea, negarea că fiul ei nu e o bestie, un ucigaș.
- Îmi pare rău, mamă.
- Sonny... Ți-am făcut niște ceai. Somn u- șor!
Apoi s-a ridicat și a plecat. După ce a în-chis ușa, am auzit ceva suspect, mama a încuiat ușa, chiar nu vroia să părăsesc camera. Așa că m-am gândit... Am deschis fereastra, m-am băgat sub pat, apoi am așteptat. După nici zece minute, ușa s-a deschis din nou, mama a intrat, s-a apropiat de pat, s-a uitat în jur, apoi a plecat la parter.
- John? Sonny nu mai e în camera lui. Și nu a băut ceaiul...
- Au încercat să mă adoarmă! am spus eu de sub pat.
Așa că am plecat, am ieșit pe fereastră și am continuat să mă îndepărtez de casă, știam exact unde să mă duc. Autobuzul sosea în orice moment, așa că am mers în stație și... am aștep- tat. Bănuielile mele erau corecte, Zoey și Sam, ce-i pe care îi așteptam tocmai coborau. Ceilalți păstrau distanța. Ce priviri îmi aruncau! Mă sim-țeam ca... Ted, odihnească-se în pace.
- Sonny, e periculos! Ce cauți aici? a spus Zoey.
- Știu, știu, dar am nevoie de ajutorul vos-tru, trebuie să o văd pe Maria, trebuie să-mi spu-nă ce s-a întâmplat. Trebuie să știu adevărul!
- Mincinoasa! Am știut întotdeauna că ce-va era în neregulă cu perfecțiunea ei și fața ei i- nocentă. Sonny, te vom ajuta, nu cred că e un pic de răutate în tine.
- Mulțumesc! Chiar apreciez! Acum ple-cați! Nu știu cât timp am la dispoziție. Și nu uita-ți, nu m-ați văzut aici, în seara asta.
- Minunată conversație, Sam! Unde eram?
- Îmi spunea ceva despre...
Și am plecat, trebuia să ajung la locuința Mariei fără ca nimeni să observe. Sincer, eram bun la furișat. Trebuia să mă grăbesc, să mă sin-cronizez cât de cât cu ei, un pic mai devreme nu strica. Și așa am făcut. Am așteptat ca ei să ajun-gă și apoi i-am privit în acțiunea. Erau chiar buni să mintă, până și pe mine m-au convins că au invitat-o pe Maria la un local, cică să-și mai des-carce sufletul... Imediat după ce au dat colțul străzii, am apărut și eu. Maria părea surprinsă:
- Sonny! Ce faci aici? Nu mi-au spus că și tu vii?
Părea cam speriată, cred că nu vroia să fie în preajma mea acum.
- Prieteni, m-ați ajutat mult, dar aș vrea să fim un moment singuri. Mersi! O seară plăcută!
Sam și Zoey ne-au privit, apoi au plecat, li se părea totul în regulă.
- Cred că nu va fi niciun local în seara asta, nu? Nu cred că e o idee prea bună să fiu aici... cu tine.
- Știu că ești speriată, crede-mă, și eu aș fi. Dar... cred că îmi datorezi niște explicații.
- Știu... Regret lucrurile pe care le-am spus, n-ar fi trebuit să îți fac probleme.
- Nu mai contează acum. Te rog, spune-mi ce s-a întâmplat seara trecută. Nu pot sta prea mult.
Maria a respirat lung, s-a calmat puțin.
- OK! Deci, Ted a vrut să mă însoțească spre casă, eu m-am împotrivit. Îl știi pe Ted, e așa de încăpătânat! Apoi, amândoi au auzit un sunet ciudat undeva, pe o alee printre blocuri. El a mers să verifice. Am așteptat, aveam senzația că nu se mai întoarce, dar după vreo 30 de secun- de s-a întors în fugă.
- Asta e tot?
- Nu, nu e tot. Înainte să ajungă la mine, ceva a venit din urma lui și...
- Și...
- L-a tras înapoi. Am văzut ceva imposibil, am văzut capul și ghearele unui lup. Știu că sună ciudat, probabil mă crezi nebună.
- Te rog, continuă!
- După ce l-a tras pe alee, am încremenit pe loc. După câteva secunde, simțeam cum pi- cioarele mele, pur și simplu, se îndreptau spre a- lee. Apoi l-am văzut pe Ted, la câțiva metri de mine, era... mort, iar tu...tu stăteai calm deasupra lui și îl priveai. Așa că... am fugit... Era nebunesc să mai rămân.
Și a izbucnut în lacrimi... Am vrut să o țin în brațe, să-i alin durerea, să-i șterg câteva la-crimi. Dar... m-a respins, s-a îndepărtat și a dis-părut. Sigur îi era teamă de mine, până și mie îmi era teamă de ceea ce sunt, dar asta nu îi ajuta cu nimic pe ceilalți și nici nu schimba ce am făcut. Așa că am plecat, nu știam ce trebuia să fac, trebuia să mă obișnuiesc cu ideea, aveam nevoie să știu cine sunt. De ce eu? De ce? Am mers la marginea orașului, printre stânci, priveam pră-pastia nemiloasă ce se întindea în fața mea. Mă străbăteau gânduri puternice de a afla ce este pe fundul prăpastiei. Să sar, să nu sar... Din senin, o voce cunoscută m-a strigat:
- Sonny!
Mi-am întors capul iute.
- Părinte Calaghan? Ce căutați aici?
- Aceeași întrebare mă pregăteam și eu să ți-o adresez. Înțeleg că lumea consideră că ești o bestie, dar asta nu îți dă dreptul să-ți pui capăt zi-lelor.
Mi-am întors brusc privirea, nu simțeam nevoia să zic ceva.
- Sonny! Ascultă-mă! Tu nu ești o bestie!
- Ce vrei să spui? Sigur că sunt.
- Știu ce vreau să spun...
- Am crezut că vârcolacii sunt doar povești care ies doar la Lună plină, dar se pare că nu e așa... Nici măcar partea cu Luna. Te rog, în noaptea asta vreau să mă ascund. Pune-mă în lanțuri, leagă-mă de ceva, de un pat...
Preotul m-a privit refuzător, dar înțelegea că era necesar. M-a dus la el acasă, apoi m-a le- gat cât de bine a putut de un pat. Nu știu de ce, dar mă simțeam mai fericit așa. Mă simțeam ca un câine în lesă. Părintele Calaghan s-a decis să îmi anunțe și părinții, așa că le-a dat un telefon. Cu greu, le-a convins că ceea ce face e înspre binele meu. Tot ce mai rămânea să facem era să așteptăm, Soarele apunea din minut în minut.
În sfârșit, Luna și-a făcut prezența, părin-tele Calaghan venea din cinci în cinci minute să mă supravegheze. Orele treceau, se făcu ora opt, nouă... zece, nimic nu mi se întâmpla. Nici preo- tul nu a mai venit să mă verifice, cred că ador- mise. Nici eu nu mai aveam mult, tot ce îmi a- mintesc e că pleoapele mi s-au închis și... nimic. *
Îmi amintesc că m-am trezit brusc, eram pe fotoliu cu ceașca de cafea în mână. Cum am putut să adorm și să-l las pe Sonny nesuprave-gheat? M-am dus repede în camera în care l-am lăsat, dar... surpriză! Frânghiile erau rupte. Era și normal, vârcolacii devin mai mari când se trans-formă, frânghiile n-aveau cum să reziste. Sunt așa de idiot! Măcar nu m-a ucis, nici nu m-a tre- zit. Ce să spun, frumos din partea lui... Trebuia neapărat să-i dau de urmă și să avertizez local-nicii. Am mers afară, căutăm orice urmă pe care ar fi putut lăsat-o un vârcolac. De parcă aș fi știut ce urme lasă vârcolacii... Era cam frig, aveam nevoie de o haină mai groasă. Când am vrut să deschid ușa, ceva a aterizat de pe acoperiș, în spatele meu. M-am întors încet...
- Sonny! Calmează-te! Știu că mai este o fărâmă din tine înăuntru. Sunt eu, părintele Cala-ghan.
Vârcolacul se apropia încet... Și-a aplecat capul, și-a ascuțit urechile și a deschis gura:
- Sonny? Nu vorbești cu Sonny acum. Eu sunt... altceva...
Cu incisivii lui lungi și plini de salivă și-a repezit spre mine. În ultimul momentul, Dumne-zeu m-a ajutat prin Sfânta Cruce, cea pe care o țineam mereu la inimă. Am scos-o și i-am oprit calea. Dar se părea că nu doar Dumnezeu avea de gând să mă ajute, cineva a apucat bestia de la brâu, a tras-o de pe mine și aruncat-o la câțiva metri. Era chiar... Sonny. Deci, într-adevăr, nu el e vârcolacul. Atunci cine e??
Vârcolacul nu era așa de ușor de răpus, fără să aibă timp de reacție, Sonny a fost pus la pământ cu o lovitură puternică în zona capului.
*
Simțeam cum deschideam din nou ochii, vederea îmi era în ceață, dar se clarifica. Vedeam stele, apoi Luna, apoi... un cap mare de lup. Cred că visez... sau poate sunt somnambul, nu puteam să mă văd pe mine... Am dus mâna la frunte, era umedă, era sângele meu... cald și roșu. Da, nu era niciun vis. Auzeam vocea preotului, încerca să mă îndrume:
- Sonny, nu te apropia, bestia nu e deloc... bestie. E un om, o ființă lucidă și conștientă de ceea ce face.
- Ai avut dreptate, nu eu sunt vârcolacul. Dar, atunci ce sunt? De ce pot vedea pe întune-ric?
Cu niște apă sfințită, a aruncat asupra vâr-colacului, a reușit să-l alunge, temporar.
- Ce? Vedere nocturnă? Măi să fie! Sonny, ascultă-mă, sigur nu ești vârcolacul, dar ești cu totul altceva, ești un Calidum Stellas, un hoț de stele. E ceva aproape unic, ceva de ordin mile-nar.
- Un hoț de ce?
- Cei ca tine, la început, acționează în somn, ei simt unde se manifestă răul și vor să-l oprească, cred că faptul că Maria te-a acuzat că ești bestia a fost doar o neînțelegere, te aflai la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. Tu... trebuie să înveți să fii ceea ce ești acum când ești conștient, în somn ai putut face față.
- Nu-mi amintesc nimic, îmi amintesc doar că eram la pământ. Degeaba știu cine sunt dacă nu știu cum să mă folosesc de puterile mele. Dar de unde știi toate astea?
- E de datoria mea, de asta îl slujesc pe Dumnezeu. Ești înzestrat. Știu că nu a fost ale- gerea ta, dar astrele sunt... astre. Ai fost destinat pentru lucruri mărețe, folosește lumina, folosește stelele...
După cum ne așteptam, vârcolacul a reve- nit. M-am îndepărtat de preot, încercam să mă apropii de vârcolac și să îl țin în zonă. Dar.. ciudat, s-a oprit, cred că încerca să-mi vorbească:
- Trebuie să clarificăm niște lucruri... Tre-buie să știi ceva înainte să...
- Ce vrei? De la mine, de la acest oraș? De ce le-ai omorât? Femeia, acel bărbat, profesorul de matematică, Ted?
- Ai dreptate, dar nu în totalitate.
- Ce vrei să spui?
- Nu am ucis nicio femeie. Acea femeie... era mama mea. Tatăl meu a ucis-o, eu doar am făcut ce a trebuit să fac. Ca și mine, și el era un vârcolac, provenim dintr-o linie de vârcolaci lun-gă, de zeci de generații.
- Ți-ai ucis propriul tată? De ce nu a știut nimeni cine sunt cei doi?
- Asta mi-a și fost intenția, am mutilat ca-davrele așa de rău încât să nu le recunoască nimeni, dar nu pe al mamei mele, tata era un alcoolic incurabil, violența o avea oricum în sânge, alcoolul doar i-a pus capac.
- Un vârcolac cu sentimente... De ce ar trebui să te cred? Cum rămâne cu profesorul de matematică? Și cu Ted?
- Profesorul s-a legat de cine nu trebuie, la fel și Ted, furia mea atinsese un nivel prea înalt, nu am mai putut rezista, am simțeam nevoie să le gust sângele. Nu ar fi trebuit-o niciodată să-l rănească pe... Eric.
- Eric? Ai făcut toate astea pentru un bă- iat, din dragoste? Stai puțin... Tu... ești... fată. Nebunie, asta e o nebunie... Cine ești?
Sam, Maria și Eric s-au făcut prezenți, cred că preotul le-a chemat. Cu aceleași lacrimi în ochi, Maria părea că regretă acuzațiile pe care mi le-a adus, era clar acum cine e bestia. Am simțit o căldură mare în inimă, se părea că dure-rea din lacrimile altora mă ajuta, îmi dădea pu- tere. Am privit stelele, apoi în față, în privirea mea se zărea o declarație pe viață și pe moarte. Am început să alerg înspre vârcolac, el, sau mai bine zis ea, a sărit înspre mine, lumina din mine mă făcea să mă simt încrezător. Am căzut la pă-mânt, apoi ne-am rostogolit, a început să fugă, eu mă țineam de ea cu toată forța. M-a târât până la prăpastie, părintele Calaghan și ceilalți ne urmă-reau, dar ea se mișca prea repede. Din senin, s-a oprit, eu mi-am dat drumul și după câteva rosto-goliri, m-am oprit undeva în apropierea marginii prăpastiei. M-am ridicat, ea se pregătea pentru un ultim atac, era gata să mă împingă în prăpas-tie. Cu labele ei uriașe s-a năpustit asupra mea, dar... nu am simțit nimic, când m-am uitat în jos, ea cădea, s-a lovit de stânci și... și-a găsit sfâr- șitul.
Mi-am privit mâinile, erau transparente și strălucitoare, eram... lumină. Ea, vârcolacul, a trecut prin mine. Ceilalți au ajuns, dar s-au oprit brusc. Vedeam cum ochii lor sclipeau de uimire și de felul cum corpul meu radia. Deodată, m-am stins, a fost o experiență unică. Ceilalți se apro- piau, încercau să mă atingă, să vadă dacă sunt în- treg, dacă sunt... eu.
- Ce s-a întâmplat cu vârcolacul? a spus preotul.
- Cred că nu vom ști niciodată cine era, dar știu sigur că era o fată de la liceu. Cred că vom afla eventual, cineva nu se va mai prezenta la ore de mâine. E moartă, jos, în prăpastie.
Deodată, vocea îngrijorătoare a Mariei s-a auzit din nou:
- Sonny? Umărul tău... Sângerează...
- Ce??
Era adevărat, l-am atins, mă durea ca nai- ba.
- M-a mușcat! La naiba! M-a mușcat... Părinte, ce se va întâmpla cu mine?
- Sfinte Sisoe! Asta nu poate fi adevărat. Când un vârcolac mușcă pe cineva, un venin, un blestem trece de la el la acel om.
- Ce venin? Ce blestem?
Cu greu și cu jumătate de gură, preotul mi-a răspuns:
- Un nou vârcolac se va naște...
Toți mă priveau șocați, și eu eram șocat. Nu știam ce se va întâmpla cu mine, nu știam în ce constă acest blestem și, cel mai rău, nu știam cum să controlez asta. Am făcut doi pași în spa- te, mă uitam la privirile lor îngrijorate, mă țintu- iau ca pe un prieten, dar eu mă vedeam ca pe un pericol. Așa că am decis, acest oraș nu are ne- voie de încă un vârcolac, asta trebuie să se sfâr- șească. Am alergat înspre prăpastie și... am sărit.
- Sonny, nu!!!
Simțeam cum corpul îmi plutea în cădere liberă, simțeam vântul rece ce îmi flutura hainele și părul, mă simțeam liber. De sus, auzeam țipe-le disperate ale prietenilor mei, se auzeau din ce în ce mai încet și deveneau din ce în ce mai mici. În jos, zăream stâncile colțuroase care deveneau din ce în ce mai mari, zăream corpul vârcolacu-lui care revenea la forma lui umană. Înainte de prăbușire, în ultima secundă, simțeam o căldură, mă transformam din nou în lumină. Chiar înainte să mă alătur stelelor, am văzut adevărul, sus, îmi părăseam prietenii pe care îi cunoșteam de o viață, dar jos... am privit mulțumit, mă aștepta altul la fel de vechi, cea mai deșteaptă fată pe ca- re o cunosc... Zoey.
By Nicolae Tolontan
aka Ynook
31.9KB
_______________________________________
Magia sta in mister! 
|
|
Si daca este si mai lunga nu strica :d
) Scuze! 
