Enderlicht
Moderator
 Din: Shangri-La in reverse
Inregistrat: acum 14 ani
Postari: 540
|
|
Stiu ca n-am mai intrat de o vreme pe forum, dar iata-mi ‘revenirea’ .  )
O incercare de povestire la romana, probabil esuata *fiindca nu se incadreaza in specie*. In orice caz, am decis sa o postez dupa ce am gasit niste gif-uri dragute care sa se asorteze cu compozitia, desi stiti ca eu nu prea postez oneshot-uri. 
So, this is it <3. ________________________________________________________________________
Ciresul
Doua sfere glaciale, de un lustru sticlos palpaiau in arcadele oculare. Incandescenta lor hipnotizanta tulbura mintile straine, stalcea graiuri prin splendoare si induiosa sufletele diavolesti. In pupilele-i lichide, insangerate, se reflectau scheletele unor lumi definite macabru, lumi oarbe intre ele, dar atat de expuse vederii .
Ochii ei aveau puterea de a anima vapaia divina in gheena si negura in eden, patrunzand tainele universale, traversand voalurile dintre lumi prin clipiri.
In amfiteatrul imbalsamat de pulbere sclipitoare in razele soarelui se desfasura ora de limba si comunicare. Elevii muti, abatuti, priveau sters in eter, captand informatiile sporadic.
Pericle se legana absent pe platforma de lemn din dreapta catedrei, menita sa substituie un podium, continuand sa explice lectia auditoriului. Nelipsitele sale tirade si utilizarea metodei socratice pentru invatare inca ii debusolau si pe elevii din ultimul an.
« Poate cineva sa imi evidentieze caracterul satiric din operele lui Alexandre Dumas ? »
Linistea domina. Amelie nu clipea o secunda, contempland apatic ciresul inflorit din incinta liceului.
Simultan, colegii ei incepusera sa fosneasca in banci, incercand sa dezmorteasca strafundurile mintii in care puteau fi cumulate informatiile revendicate de profesor.
« Am pus o intrebare. »
Liniste apasatoare. Poate din teama, poate din nestiinta, toti refuzau sa-i impartaseasca parerile cadrului didactic.. Cand, un june brav si cam grobian isi flutura mana in aer. Profesorul ofta. Stia ca raspunsul lui va fi mediocru, dar nu avea de ales:
« Da, spune. »
« Voltaire era satiric ? »
Elevul statu pe ganduri asteptand raspunsul profesorului. Acesta din urma suradea viclean pe sub mustata, inghesuindu-si ochii mici, de onix, in dreptul lentilelor ochelarilor ce ii dadeau alura miniaturala a unui soricel.
« Si Victor Hugo ? », replica invatatorul.
“Nu inteleg.”, se fastaci elevul.
« Nici n-aveam pretentia sa o faci. », continua profesorul placid. In acel moment, se auzi clopotelul, iar Pericle, tipicar ca de obicei, isi fixa ochelarii si isi lua la revedere de la clasa sa.
Amelie parasi vaporos amfiteatrul si se avanta in curtea liceului, patrunsa de bucuria melancolica a hoinarului in cautarea destinului. Privi ciresul marginas, solitar, cum isi lasa florile neprihanite sa fie mangaiate de pletele vantului. Se apropie sfios de trunchiul acestuia, atingand cu degetele sale calde suprafata plina de asperitati a scoartei.
« Amelie ! »
Fata tresari in momentul in care auzi vocea lui Eric, retragandu-si mana de pe trunchi. A simtit o pulsatie a arborelui care a cutremurat-o.
Baiatul era in spatele ei, privind-o analitic. Cand ea se intoarse spre acesta, ochii ei traducand mister, Eric simti un fior cald de-a lungul spinarii. Avea emotiile unui prescolar la prima serbare de fiecare data cand privirile lor se intersectau. Ticaitul necontenit al inimii lui si inghititul in sec l-ar fi putut deconspira in orice alta situatie.
Dar nu si in fata lui Amelie, care putea percepe o sumedenie de lucruri dincolo de aparente, cu exceptia acestui sentiment inocent si neimpartasit de patru ani de zile al lui Eric.
Fata se sprijini de cires, intrezarind norii printre ramurile maiestuoase ale acestuia. Din unghiul ei, coroana arborelui impresura perfect, precum o diadema de spini, albusul de bumbac al cerului. Clipind lung, prin minte ii trecura vorbele lui Pascal « Omul este o trestie cugetatoare ».
Cand Amelie se trezi din reverie, Eric nu mai era acolo, iar pustiul era legea lumii in care poposise.
________________________________________________________________________
« Nu ma intereseaza cine are dreptate atata timp cat nu sunt eu acela. », returna baiatul afectat, sprijinindu-se cu spatele de cires.
Fata il socotea morbid, napadind-o lacrimi topite in chipu-i de ceara. Ii intoarse spatele si fugi descumpanita catre intrarea in liceu.
Profesorul zambi subtil in fata scenei ce i se desfasurase in fata ochilor. Se apropie de baiat si ii puse mana pe umar:
« Esti tanar. »
« Iar dumneavoastra sunteti batran. », replica el recalcitrant, nefiind atent la figura barbatului. »
« Si insolent. ».
Liniste. Baiatul rosi. Nu putu sa-si creada propria impertinenta. Il privi atent pe invatatorul lui de stiinte, Hippocrate, cum ii spuneau toti, si isi pleca teasta de rusine. Batranul era cel mai bland profesor, necomparandu-se cu pretentiosul Phidias, care preda artele, si incoruptibilul Hades, care preda matematica. Facuse o imprudenta desavarsita prin tonul cu care i se adresase.
Invatatorul il privi intelegator trecandu-si bratul in jurul gatului sau si invitandu-l la o plimbare prin parc, care era vizavi de liceu.
« Dar am romana… », spuse elevul ganditor.
“Cu Pericle?”, intreba profesorul sagalnic.
Baiatul amuti. De unde stiau profesorii cum sunt porecliti de elevi?
« Si eu am fost elev al acestui colegiu. », il lamuri acesta. « Pericle mi-a fost si mie profesor, este o traditie arhaica sa fie porecliti profesorii dupa personaje reprezentative ale Greciei Antice. » . Facu o pauza pentru a admira intimitatea locului, incadrat de stejari inalti, apoi se aseza pe o banca, suspinand tendentios.
« Dorian, tu cunosti legende ? »
« Ce fel de legende ? », il intreba acesta nedumerit.
« Tragice. Lucruri tragice despre care ai auzit si pe care nu le crezi. »
« Sunt ateu. Nu consider nimic mai presus decat necredinta mea. »
“Inteleg.”, ii spuse profesorul cugetator. “Ai auzit despre tragedia ciresului?”
“Am auzit zvonuri, dar nu cred in ele.”
“Si totusi, de ce nu crezi acele zvonuri?”
« Fiindca nu cred in nefiinte si in lucruri pe care nu le pot simti pe pielea mea. »
« Trebuie sa se intample o tragedie ca sa crezi in ele ? »
« Nu… », raspunse elevul incurcat.
« Se spune ca oamenii mor doar atunci cand nu mai au valori in care sa creada si pe care sa le protejeze. De altfel, ei mor si cand cei din jurul lor isi pierd principiile.
Oamenii mor treptat, acumuland tot mai multe neimpliniri si dezamagiri de-a lungul timpului.
Nu trebuia sa o faci sa planga, stii asta. »
Baiatul asculta tacut. In el zacea un vulcan inactiv care starnea indurarea celor din jur. Vorbele profesorului il marcasera profund, realizand ca gresise.
« E adevarat ca acea fata si-a curmat zilele, chiar de ramurile ciresului ? », intreba acesta subit.
« Nu au gasit-o niciodata. Ea doar a fugit. Exact ca cea pe care vorbele tale au alungat-o astazi. Sunt superstitios din fire, tocmai de aceea te sfatuiesc sa nu lasi lucrurile nerezolvate. S-ar putea sa fie prea tarziu cand iti vei dori sa repari totul. »
« Dar nu are niciun sens si nici cea mai mica legatura. Ce s-a intamplat cu acea fata, de fapt ? »
« Eram tanar si am cam uitat. »
“Dar trebuie sa va amintiti, macar ceva important legat de moartea ei! », insista Dorian.
« O sa-ti spun tot ce stiu despre aceasta fata, desi nu am cunoscut-o niciodata. Era zvelta, visatoare si iubea stiintele naturii. Venea la scoala in fiecare zi cu un zambet cald care imbuna sufletele tuturor. Cu toate acestea, nimeni nu ii cunostea gandurile din spatele ochilor sclipitori. Am mentionat ca ochii ei erau genuini si ca imprastiau mireasma de cicoare ? In splendoarea lor se oglindea toata bunatatea divina, scaldata insa in atata ezoterism.”, si facu o pauza in vorbire, parca gandindu-se cum sa continue, dupa care relua, “Ciresul abia inflorise, impreuna cu inimile noastre juvenile. Ea il scruta reflexiv din sala de clasa. »
« Cat timp a trecut de atunci ? »
« Probabil ani de zile. »
« Si ce s-a intamplat mai departe... ? »
« Soneria a animat toti elevii, care dormitau in starea lor de inertie. Ea s-a retras in curtea liceului, langa cires, parca chemata de spirite ispititoare sa isi savarseasca pacatul.
Ma gandesc arareori la aceasta elegie care mi-a fost scris sa ma domine.
Este agonizant sa cred ca as fi putut-o salva, sau ca oricine ar fi putut-o salva doar daca se afla acolo. »
Elevul il privea cordial, neintelegand vinovatia pe care si-o insusea superiorul sau.
« Dar nu aveati cum sa stingeti aceasta catastrofa din pantece. O samanta rea se va prinde de radacinile bune pana cand le va starpi.
Nu o cunosteati pe fata, probabil nimeni nu o cunostea cu adevarat. V-a fost eleva ? »
« Nu imi pot aminti. Am avut multi elevi.»
« Nu va invinovatiti pentru lucruri pe care nimeni nu le poate preveni. », iar Dorian se ridica vivace de pe banca, manat de noi conceptii. Trebuia sa se intoarca la liceu, pentru ultima ora, anume matematica.
Se inserase neprevazut, cerul incepand sa scurga elixir de Rai, asa ca se grabi inspre curtea liceului, limpezindu-si gandurile. Povestea lui Hippocrate ii prefigurase orgoliul in ingaduinta. Cand ajunse in dreptul ciresului, il contempla pentru cateva secunde, vazand cum florile sunt imbibate in licoarea siderala. Un moment a putut sa isi imagineze cum albul floral a fost inecat in sange de fecioara.
Istoria nu avea sa se repete.
Profesorul ramase in urma, mergand agale pe stradutele intortocheate spre casa lui. Racoarea densa ii gadila pielea cutata a fetei. Aievea, pe drum, ii iesi in cale o cunostinta veche:
« Mult timp a mai trecut, Eric ! »
Din obisnuinta, batranul isi privi ceasul uluit.
« Adevarat, poate prea mult… »
Modificat de Enderlicht (acum 12 ani)
_______________________________________
~ Fost-am keepthefaith/Regen/Licht, candva. ~
Took my love down to Violet Hill , There we sat in snow.
|
|
