Monet
Moderator
 Din: Seoul
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 1740
|
|
Chapter XXI
• I am a dreamer •
Erau sentimente complicate, dar zâmbetul acelui bătrân şi bomboana de ciocolată al cărei ambalaj colorat atrăgea atenţia, m-au făcut să conştientizez duritatea şi rigiditatea lumii în care mă aflu. Era ca în basmul Cenuşăresei, sub o versiune mai modernă, tot ce mi se întâmpla mie acum. Era prea frumos pentru a fi adevărat, iar repetarea insistentă a acestui fapt crea confuzie în mintea mea destul de „necoaptă”. Lumea lua accente stranii, inima îmi bătea cu mai multă putere. Da, eram diferită. Eram alta. Eram elementul radical din toată această combinaţie. Mă întreb dacă modul în care le-am schimbat tutruror viaţa este unul pozitiv. Mă întreb...defapt nu. Nu mă mai întreb nimic.
Nu am mai stat mult, am salutat politicos şi am strâns mâna bătrânului, tremurândă, dar totuşi de-o căldură ce reuşea să umple porţiuni ale sufletului meu timid. A schimbat câteva cuvinte cu Ga Eul şi am plecat, ne-am îndepărtat de omul firav şi uşor cocoşat, care pentru câteva ore mi-a deschis un nou orizon, mărginit de o perspecitvă total diferită celei anterioare. Cu cu cât timpul trece mai repede, cu atât conştientizez din ce în ce mai mult schimbarea treptată la care sunt supusă; resimt semnele premature ale acomodării într-un mediu nou. Descopăr lucruri noi despre mine şi lumea în care trăiesc, iar acest fapt este remarcabil pentru mine, omul ce s-a ascuns întotdeauna. Acum nu mai am de ce să mă ascund... Pot să fiu eu, să învăţ să treiesc fără regrete, fără păreri de rău. Să mă bucur de prezent. Acum cred în mine, cred în aceste cuvinte. Nu mai mă împiedic de acel lucru mic şi nesemnificativ numit trecut. Mi-am pierdut rădăcinile sau aş vrea să cred că le-am lăsat undeva departe, într-un loc întunecat ce niciodată nu-şi va mai pune amprenta asupra mea.
Mâna lui Ga Eul mă ţinea strâns, în timp ce înotam prin mulţimea gălăgioasă. Era una din acele ore imposibile în care mai mult din jumătatea capitalei iese pe străzi şi participă cu entuziasm la înghesuială. Un loc destul de mic, pentru atâţia oameni. Şi totuşi era amuzant. Era oricum ceva total diferit de orice oraş pe care l-am mai văzut. Era viu, era vesel, trăia, îmi inducea un vag sentiment de fericire. Ceva trecător, ceva bizar, dar călduţ. O căldură ce umple sufletul şi goleşte mintea. Şi am început să zâmbesc, fără reţineri, fără alte conflicte psihologice. Doar am zâmbit.
- Zâmbeşti! remarcă după un timp Ga Eul, destul de preocupată cu găsirea unui taxiu’.
Îmi ridic privirea spre ea. Până atunci nu am avut puterea să o privesc fix în ochi. Mi-era teamă că ar putea fi supărată pe mine pentru ieşirea mea copilărească de mai devreme. Ar fi fost destul de normal, având în vedere consecinţele acţiunilor mele imature.
- Mulţumesc, Ga Eul! spun eu, strângându-i mâna cu putere.
- Pentru?
- Ai venit după mine. Ţi-ai făcut griji. M-ai căutat. M-ai găsit. Se simte ciudat, aici, undeva! murmur eu, ducând o mână în zona pieptului. E un sentiment plăcut. Mă face să mă simt iubită, apreciată, importantă pentru cei din jurul meu. Crezi că e o prostie să cred asta? o întreb eu, timid.
- Prostuţo! îmi spune ea zâmbind, grăbind pasul. Dacă nici măcar acum, după o lună de când ai ajuns aici, nu ai înţeles cât de importantă eşti, cel puţin pentru mine, atunci e deja o problemă...
O privesc confuză. Nu înţelegeam la ce s-a referit. . .
- Tu, om deosebit de periculos, opreşte-te acolo, chiar acum! aud o voce destul de cunoscută în spatele meu, tocmai când vroiam să îi cer explicaţii.
Ga Eul si-a întors privirea, eu am rămas înţepenită în timp ce două braţe mari şi puternice mă cuprindeau încet, iar mâna pritenei mele se dezlipea de a mea, printr-o ruptură prematură, vulgară, dură. Nu înţelegeam unde sunt. Faţa mi s-a lipit de ceva cald, iar inima a început să-mi bată incontrolabil. Nările mi se afundau într-un miros plăcut şi în acelaşi timp cunoscut. Am încercat să reacţionez; că mă rup din acea strânsoare ce aproape că nu mă mai lăsa să respir.
- Stai liniştită măcar acum, copil problematic ce eşti! mă ceartă cu o voce gravă, persoana ce mă strângea aşa de puternic la pieptul său.
M-am lăsat învăluită de căldura lui, cu toate că o mulţime de priviri curioase mă examinau. Dar eu nu îi vedeam cum critică gestul imoral, în plină stradă; vedeam doar tricoul negru, uşor sifonat şi suviţele rebele de păr. Simţeam respiraţia sacadată şi bătăile inimii. Nu-mi trebuia mai mult de atât ca să mă bucur de momentul prezent.
- Dacă mă mai faci vreodată să mă îngrijorez în felul ăsta, eşti un om mort, Alina! mă ameninţă băiatul în ale cărui braţe mă topeau efectiv, strângându-mă şi mai tare pentru a accentua cele tocmai rostite.
Apoi uşor, a început să îşi retragă mâinile din jurul meu şi să se îndepărteze, căutându-mi privirea obosit, abia respirând. Îi priveam emoţionată teneşii murdari, încălţaţi la repezeală invers, cu şireturile desfăcute, sau cu un nod incredibil de încurcat. Am zâmbit. Numai Hyun Ki putea să fie. Am ridicat privirea fericită, dar inima mi-a împietrit când am dat de acei ochi negrii, ce citeau parcă prin mine. Woo Hyun, mă privea zâmbind, cu o urmă uşoară de îngrijorare jucându-i pe vârful buzelor întredeschise.
- Îmi pare rău că vă întrerup momentul melo-dramatic, dar ştiţi, lumea a început deja să vă filmeze, ne şopteşte Ga Eul, indicându-ne un grup de pensionari cu nişte camere simpatice de filmat în mâini. Dar nu vă faceţi griji, adaugă ea, acoperindu-şi faţa pentru a nu fi auzită decât de noi, i-am convins eu că sunteţi protagoniştii unei noi drame pe SBS. Şi le-am promis că dacă vor sta cumnţi, poate, doar poate, vor primi un autograf de la Lee Min Ho Oppa.
Woo Hyun o priveşte confuz pe micuţa prietenă în timp ce le face cu mâna bătrânilor entuziasmaţi. Nu înţelegea nimic din ce se întâmpla. Şi-a mutat treptat privirea de la grupul de bătrâni, la Ga Eul, ca într-un final să se oprească la mine şi să înceapă să râdă zgomotos.
- Chiar era nevoie să faci asta? întreabă el discret.
- Era necesar! răspunde şi mai încet micuţa mea prietenă.
- Să vă spun un secret? mă implic şi eu în schimbul lor de replici secrete.
Amândoi mă privesc curioşi:
- Bătrânii ăia ne-au auzit!
Şi prinzându-i pe cei doi de mână, am fugit ca nişte nebuni pe străzile aglomerate, fără o destinaţie, doar am lăsat totul în urmă.
- De ce fugim? întreabă la un moment dat Woo Hyun.
- Doar fugi! îi răspunde Ga Eul, zâmbind.
Mă simţeam bine avându-i alături de mine. Îmi plăcea râsul ciudat al prietenei mele şi mâna caldă a lui Woo Hyun. Îmi plăceau zâmbetele lor, entuziasmul, fericirea cu care vorbeau, bucuria cu care trăiau, modul de a fi şi gândi. Îmi plăcea totul la ei şi mulţumeam destinului că mi a scos în cale şi că i-a făcut parte a vieţii mele.
După un timp..ne-am oprit. Telefonul lui Ga Eul suna de mult timp, obsedant, dar totuşi simpatic. Şi al lui Woo Hyun suna. M-am aşezat pe o bancă, foarte aproape de ei şi am aşteptat. Mi-am scos şi eu telefonul şi am verificat mesageria. Aveam un mesaj. Eram încântată şi în acelaşi timp emoţionată. Mi-am băgat căştile în urechi, fiind gata să-l ascult, dar fundul mare al lui Woo Hyun mi-a distrus planurile. Am renunţat la telefon şi l-am privit pe băiat senină, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat între noi.
- Unde e Ga Eul? îl întreb eu, căutând-o cu privirea.
- A trebuit să se întoarcă acasă. Nişte probleme. Dar, priveşte partea bună, ai o zi întregă de petrecut cu mine! se manifestă el, ridicând într-un mod comic din mâini.
Îl privesc amuzată de reacţia lui.
- Nu mi-a ieşit, nu? întreabă el, rămânând blocat, cu mâinile suspendate în aer.
Neg puternic din cap, aranjându-mi o suviţă de păr.
Oarecum intimidat, lasă mâinile încet jos şi priveşte mecanic în gol, fără vreo destinaţie anume.
- La televizor chestiile astea arătau drăguţ! gândeşte el cu voce tare, în timp ce încearcă să-şi amintească ceva.
Raze timide de soare i se jucau prin suviţele de păr, luminându-i chipui palid.
- Ce ai vrea să facem? mă întreabă el, schimbând subiectul discuţiei.
- Aş vrea să mă plimb, murmur eu timid, încercând să nu fiu auzită.
- Dacă vorbeşti aşa, să ştii că te va auzi până şi acela ajusshi care şterge geamurile peste stradă! îmi spune el, ridicând din sprâncene într-un mod comic.
- Vreau să mă plimb! urlu eu cât pot de tare.
Woo Hyun îmi pune instictiv mâinile la gură, încercând într-un efort disperat să nu atragă atenţia asupra noastră. Avea vise mari. Evident că majoritatea oamenilor care treceau prin faţa noastră, ne-au acordat cel puţin o privire fugară, urmată de un semn indecis de întrebare. Băiatul, după ce s-a asigurat că nu-mi voi mai etala mirifica voce angelică, mi-a dat drumul, timid, rezervat, neştiind ce să aştepte din partea mea. L-am privit inocent.
- Vreau să ne plimbăm! spun eu pe un ton normal.
- Pe unde ai vrea să mergem? răsuflă el uşurat o altă întrebare.
- Tu eşti cel care locuieşte în zonă, nu eu! îi atrag atenţia, căutând cu privirea ceva interesant de-a lungul străzii pe care ne aflam sau cel putin o direcţie spre care să indic.
- Dacă te duc în baruri, e foarte posibil să te aduc în braţe acasă, iar Ga Eul cu siguranţă mă va omorî în bătaie! calculează el mintal, căutând un loc unde să ne petrecem timpul. Ce zici de parc? încearcă el.
- De acolo vin, adaug eu indiferentă.
- La muzeu ar fi prea plictisitor, acasă la mine ar putea avea şi alte înţelesuri...
Mă ridic de pe bancă, fără să îl mai ascult. După ce verific temeperatura şi presiunea atmosferică, cu paşi timizi, mă pierd în mulţimea de oameni, cu Woo Hyun în urma mea.
- Ia-mă de mână cel puţin! sugerează el, întinzându-mi braţul afectiv.
Îl privesc distrată.
- Nu înţelege greşit. Doar că te-am pierdut odată pe astăzi. Cred că este mai mult decât suficient prentu o singură zi, adaugă el.
Aprob mecanic şi îl prind de braţ, lăsându-mă cu toată forţa, aproape făcându-l să cadă.
- Văd că ai o dispoziţie de zile mari! îmi spune zâmbind după ce îşi redresează mersul.
- Ca de obicei! Te surprinde? încep eu să vorbesc, după o perioadă în care am lăsat impresia că-l ignor.
- Deloc. M-am obişnuit cu eleva mea, murmură el, înroşindu-se brusc.
Ne-am plimbat toată ziua asemenea unor turişti aterizaţi într-o ţară total nouă. Am ajuns în locuri ciudate de care nu mai auzisem anterior. M-am distrat, profitând de permisivitatea bietului meu profesor. L-am făcut să alerge, să intre în toate magazinele posibile şi imposibile, să îmi cumpere toate sortimentele existente de ciocolată şi îngheţată pe care le-am găsit în drumul nostru şi să râdă, lucrul cel mai semnificativ al zilei. Nu ştiu dacă se prefăcea doar ca să mă facă pe mine fericită, dar m-am simţit bine văzându-l cum îmi zâmbeşte, el care îmi dădea impresia permanentă a unui om singur şi trist. Îmi plăcea că pot să-mi petrec timp cu el. Mă obişnuisem cu privirea lui. Nu mă mai temeam de atingerea lui. Mă simţeam bine cu el alături de mine.
- Alina, ce zici de rochiţa asta? mă întreabă el, jucându-se cu materialul unui exponat dintr-un micuţ magazin de cartier.
Îmi întorc privirea spre el curioasă.
- Te-ar prinde culoarea! îi transmit chicotind, ascuzându-mi faţa în spatele unei pălării de plajă albastre.
- Nu. Serios, acum! Ce părere ai? insistă el.
- Pare drăguţă...murumur eu, apropindu-mă de el.
- Ştii că nu mă ajuţi prea mult, nu? spune într-un mod ironic şi obosit, oftând adânc.
- Asta era şi ideea, continui zâmbind, căutând printre manechine ceva drăguţ ce ar putea să-mi atragă atenţia.
M-am oprit brusc şi mi-am acoperit urechile, oarecum speriată. Sunetul sec al unei măşti de sticlă m-au făcut să încremenesc. Woo Hyun s-a întors speriat spre mine, neînţelegând ce s-a întâmplat. Priveam înmărmurită cioburile împrăştiate prin tot magazinul în timp ce o vânzătoare drăguţă a venit şi m-a ajutat.
- Ai grijă pe unde calci! îmi spune îngrijorat Woo Hyun, sub privirile unor alţi cumpărători destul de indignaţi de incident.
Atunci am văzut-o. Prima şi probabil ultima rochie ce mi-a tăiat răsuflarea şi pe care mi-am dorit-o cu insistenţă. Am rămas blocată, în mijlocul rămăşiţelor din masca distrusă de neatenţia mea caracteristică, prinvind-o atent.
- Alina, te simţi bine? mă întreabă băiatul, venind lângă mine.
- E frumoasă! îi şoptesc eu absentă, indicându-i cu privirea rochia.
Băiatul îmi aruncă o privire distrată şi cu un gest prietenesc mă prinde de umeri.
- Propietarul magazinului să ştii că nu e tocmai încântat de prezenţa noastră aici! îmi şopteşte el zâmbind.
- Presupun că e reacţia standard când reuşeşti să-i distrugi produsele, nu? îi răspund la fel de absentă.
Printr-o mişcare subtilă m-a luat din faţa manechinului şi m-a condus afară de magazin, cerându-şi o grămadă de scuze inutile bătrânului vânzător pentru problemele cauzate.
Mergeam abătută pe stradă, privind trotuarul şi firicelele de praf nesemnificative ce-mi colorau sandalele. Mâna lui Woo Hyun a prins-o timid pe a mea şi a strâns-o cu putere.
- Aşează-te aici! îmi spune, indicându-mi scaunul unei terase.
Îl privesc timid şi îi urmez sfatul absentă. Încă mă gândeam la rochia aia, dar îmi era teamă să mă mai întorc acolo. Angajata care a curăţat podeaua, mi-a aruncat nişte priviri destul de agresive, vrăjită fiind probabil de ochii profesorului meu.
Woo Hyun s-a aplecat încet şi cu mişcări deosebit de fine, mi-a desfăcut cureaua de la pantof.
- Ce faci? îl întreb eu speriată, prinzându-l de încheietura mâinii.
- Ţi-am spus să fii atentă, dar totuşi ai reuşit să te tai! îmi explică el, eliberându-şi mâna şi continuând ceea ce începuse. Ai un plasture, întâmplător, prin geantă?
Bobiţe timide de lichid roşiatic se imprimau pe serveţelul umed al băiatului. Nu era nimic grav, dar îngrijirea pe care băiatul o acorda piciorului meu uşor zgâriat era înduiosătoare. Niciodată nimeni nu a mai făcut asta pentru mine şi mă simţeam oarecum ciudat. Stânjenită de prezenţa băiatului, dar în acelaşi timp fericită. Eram probabil doar foarte norocoasă.
- Mulţumesc, Woo Hyun! murmur eu în timp ce băiatul se chinuia să deschidă pachetul cu coloraţii mei plasturi.
- Ai trei verbe în plus de conjugat pentru mâine! Ţine minte!
Am început să râd, la fel ca şi el şi altă fetiţă, aflată întâmplător prin preajma noastră.
- Ajusshi, ştii că tenişii tăi sunt invers, nu? îi ţipă fetiţa în urechi lui Woo Hyun.
Băiatul îşi mută centrul de interes asupra propriilor picioare şi exclamă într-un mod extrem de comic:
- Aish! Stiam eu că ceva nu merge bine! glumeşte, ciufulindu-şi părul, dintr-un reflex nervos.
Fetiţa îi zâmbeşte larg şi se strecoară între mine şi profesor. Îl priveşte foarte atent pe băiat, aproape holbându-se la faţa lui extrem de perfectă şi continuă:
- Ajusshi e foarte frumos! M-am intimidat! spune ea acoperindu-şi faţa cu mâinile.
- Dong Mi! Aici erai? apare un alt patrulea personaj în cadru, trăgând-o pe fetiţă dintre noi.
Woo Hyun se ridică şi o priveşte zâmbind pe femeia nou apărută în peisaj.
- Vă mulţumesc că aţi abut grijă de fiica mea, spune femeia recunoscătoare, prinzând una din mâinile lui Woo Hyun în semn de apreciere. Nu ştiu ce mă făceam dacă nu o găseaţi!
Profesorul rămâne blocat, neştiind ce să zică, în timp ce eu îi privesc uimită. Femeia îşi ia fetiţa în braţe şi face o plecăciune adâncă, ca o ultimă mulţumire.
- Unnie, ai grijă de ajusshi până mai cresc eu! strigă fetiţa, pierzându-se în mulţimea de oameni.
Încep să râd, iar fetiţa ca un ultim semn de rămas bun scoate limba la mine sub privirile amuzante ale mamei sale. Woo Hyun îi face cu mâna în timp ce îşi scoate telefonul.
- Da, Ga Eul? răspunde mecanic şi promt. Venim acum...
Şi apoi...fără să-mi acorde prea multă atenţie, butonează de câteva ori telefonul şi începe să îşi certe şoferul întârziat.
- La cinci am zis să vii după mine. Unde eşti?
L-am prins pe Woo Hyun de mână şi i-am indicat destul de timid un taxiu’, oprit pe marginea străzii.
- Nu mai e nevoie, dl. Park, încheie el brusc conversaţia.
- Dacă te-a pus Ga Eul să mă escortezi acasă să ştii că nu e nevoie. Mă descurc şi singură! anticipez eu situaţia incredibil de bine.
- Şi crezi că te-aş lăsa singură? Într-o ţară atât de mare, plină de oameni dubioşi? se îngrijorează el.
- Nu m-ai lăsa? îl întreb, privindu-l atent.
- N-ai şanse să fugi, stai tu liniştită! Şi nici nu vei avea! mă asigură el zâmbind, în timp ce-mi deschide portiera maşinii.
Îi zâmbesc şi eu, aşezându-mă pe bancheta din spate, cu el lângă mine, urmându-mă îndeaproape. Eram destul de obosită, iar ochii mi se închideau uşor. Mi-am sprijinit capul de geamul rigid al maşinii, în timp ce şoferul pornea motorul încântat de clienţi. Înainte să plecăm, însă, un lucru foarte ciudat mi-a atras atenţia. O figură cunoscută şi totuşi destul de ciudată; Hyun Ki stătea la trecerea de pietoni din faţa noatră, abătut şi destul de îngândurat. Când şi-a dat seama că l-am remarcat, a lăsat privirea în jos, ascunzându-şi un surâs trist şi o punguţă colorată la spate. S-a prefăcut că nu mă observă în timp ce taxiu’ se deplasa în directia opusă.
Părea trist şi pierdut în nişte amintiri dureroase. Nu mai vedeam soarele de afară şi nici zâmbetele lui Woo Hyun. Totul prinsese accente tomnatice în mintea mea, iar nişte griuri sobre mi-au întunecat gândirea. El nu zâmbea, iar uşor buzele mi-au lăsat să-mi înflorească pe chip un surâs trist. Eram curioasă. Mi-am scos telefonul obosită şi am deschis pătimaşă mesajul necitit.
„Eşti bine? Te-ai rănit? Unde eşti? Sună-mă cât de repede poţi înapoi. Sunt foarte îngrijoarat. . .Hyun Ki.♥”
27 apeluri pierdute de la Hyun Ki
Am lăsat telefonul să-mi cadă pe bancheta rigidă. De ce nu le-am văzut mai repede? Poate eram eu cauza tristeţii lui..?
_____________________________________________________________
După o foarte lungă pauză mai apar şi eu pe aici cu o "tentativă" de next. Sper să o savuraţi cu plăcere şi să ignoraţi cu desăvârşire apariţia unor mici/ mari/ grave greşeli de exprimare şi ortografie. [+ greşelile de tastare bonus]. ♥ Iulia iubeşte la voi, cititorii mei fideli. ^.^ Ca fapt divers, am observat că am trecut de 1300 de vizualizări la acest fic. Mulţumesc tuturor celor ce îşi pierd timp preţios din viaţă citind aberaţiile minţii mele complicate. Mulţumeeesc! ♥
Have a nice day! ♥
_______________________________________
Special place..here! ~
|
|
Alina este o prietena asa buna, iar cat despre Romania...faza cu chelnerul chiar m-a facut sa-mi sara si mie tandara. Crede-ma, daca eram in locul ei ala ar fi avut eventual mai multe "afectiuni" grave. Deci ma enerveaza la culme ca romanii astia spun numai tampenii, bineinteles referindu-ma la ceea ce spun despre Asia. E o mare prostie. Ca de, prostia e mare. Dar nah, ce sa le faci...prostii tot prosti raman. Oamenii astia fac o mare confuzie intre Japonia, China si Coreea, dar lasa asta. Ma bucura ca Ga Eul este atat de draguta, iar Alina pare ca ii va fi cea mai buna prietena. Am o vaga senzatie ca vor fi precum doua surori si nu stiu de ce. Si Antonia, scuze ca nu m-am pus pe comentat mai devreme, dar nah...acuma m-a apucat si pe mine sa comentez, deci... Si apropo, sper ca vei veni cu nextul acela cat de curand, fiindca imi place mult! 
Si tu care ziceai ca te pricepi mai mult la comedii. Nu, tu orice fic ai scrie, indiferent de gen, sunt sigura ca ti-ar iesi foarte bine. In concluzie, bafta multa si sper sa ai mai multi cititori! ^_^ De fapt, sigur vei avea, dar ma rog...
Alina are atatea probleme, ca uitase si de ziua ei. Iar seful ei era un om atat de mizerabil, incat imi aduce aminte de o persoana cunoscuta de mine, cam la aceeasi varsta. Diferenta este ca eu l-am injurat... Adevarat, atata ipocrizie exista, incat ma mira si pe mine. Off, imi pare rau pentru Alina, chiar imi pare rau. Cum a zis si Mella, i s-au intamplat atatea lucrurile rele...si chiar de ziua ei! Iar batranei aceleia...chiar nu-i pasa ce se intampla cu Alina, care este unul din copii orfelinatului ei? 
Hyun Kii e asa buuuun.
Cui nu i-ar placea? 
< Imi plac certurile dintre cei doi frati. Ma fac mereu sa rad.:]] Vreu sa vad si ce bunaciune de prof' ne aduci unni.;
