Denii
Membru
 Din: Constanta
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 83
|
|
~~ Am venit cu continuarea, si sper sa va placa pe cat imi place mie !
Enjoy  ~~
In acea seara Shigeru mi-a imprumutat niste haine de ale ei si am ramas peste noapte in camera lor, cu speranta ca nu aveam sa fim prinse, pentru ca acest lucru era impotriva regulamentului. Nu prea am putut adormi, deoarece aveam senzatia ca retraiesc acea groaza de fiecare data cand puneam geana pe geana. Shigeru, in al carei pat dormeam, simtea, cumva, asta, si incerca sa ma faca sa ma simt mai bine, din moment ce nici ea nu putea adormi. Nu mi-as fi putut exprima recunostinta fata de ea nici daca as fi putut dispune de 10000 de cuvinte.
A doua zi, de dimineata, am mers cu Shigeru si Kaarina sa imi iau lucrurile, deoarece stiam ca in weekenduri ‘Printesele’ nu prea binevoiesc sa stea in Campus, ceea ce era o usurare pentru majoritatea dintre noi.
Mi-a fost greu sa intru acolo. Voiam doar sa iau mai repede ce e al meu si sa ies din camera aia blestemata. Stiam ca nu puteam sta pentru o eternitate la Shigeru, insa era ceva provizoriu pana imi gaseam si un apartament pe care sa il inchiriez, cu toate ca aveam mai intai nevoie de un loc de munca, iar cum nimeni nu dorea sa ma angajeze, avea sa fie cam greu. Insa eram dispusa sa caut mai adanc, si sa imi dedic tot timpul pentru asta. Trebuia sa fie un loc unde sa pot lucra si eu… nu?
Cu gandul asta in minte am pornit la ‘vanatoare’. Mi-am luat niste ziare cu anunturi de la un chiosc dintr-o statie de metrou, si am pornit singura la drum. Shigeru ar fi vrut sa ma insoteasca, insa am vazut ca nu se simtea prea bine, si era si obosita din cauza ca nu prea dormise aseara, din vina mea, asa ca am refuzat sa o las sa umble pe strazi cu mine toata ziua, si i-am spus sa se odihneasca. Aveam sa o anunt in caz ca gaseam ceva.
Am inceput, asadar, si le-am luat pe fiecare in parte, de la cel mai jos loc de munca pe care l-am putut gasi, pana la cel mai sus, reprezentat de lucrator la un Fast-Food, care era cea mai bine platita slujba disponibila.
As fi vrut sa le iau in ordine descrescatoare in ceea ce privea salariul, insa am evitat slujba de la Fast-Food cat am putut de mult, pentru ca stiam ca daca lucrez intr-un astfel de mediu aveam sa ma las prada tentatiilor ce inconjoara acel loc, mancand numai acel gen de mancare, lucru pe care nu mi-l doream. Se pare, insa, ca acest loc de munca avea sa fie ultima mea speranta, pentru ca nu avusesem nici astazi noroc… nici macar putin…
Eram foaarte dezamagita, si aveam moralul la pamant. Asa am pornit spre localul de Fast-Food, spre ultima mea sansa. Incepusem sa ma gandesc ca poate este vreun fel de psihologie inversa, ca daca am fost refuzata in toate locurile spre care ma indreptasem cu optimism, poate aici aveam sa fiu, in sfarsit, angajata. Plus, fusese cel mai mare salariu disponibil, iar daca reuseam si sa ma abtin de la toata mancarea ce avea sa se afle in jurul meu, atunci era pefect, nu ?
Ajunsa in fata localului, unul amplasat cu cap langa un mini parc de distractii, rasuflu adanc, si pasesc pragul usii cu piciorul drept. Nu sunt superstitioasa de fel, dar imi puneam toate sperantele in slujba asta. De asta depindea si sa nu-i dezamagesc pe parintii mei, a caror incredere le-am castigat-o cu greu in privinta venirii mele aici. Daca nu imi gaseam de lucru, nu puteam plati o chirie, iar in Campus nu mai puteam sta din motive evidente. Data trecuta avusesem noroc, insa daca urma sa existe o ‘data viitoare’? Ce avea sa se intample atunci? Cum aveam eu sa le spun alor mei tot ceea ce mi se intamplase? Cum aveam sa le spun ca unul dintre cele mai oribile lucruri existente era pe cale sa mi se intample mie, fiicei lor, in locul la care visasem atata timp? In locul in care i-am rugat atata timp sa ma lase sa merg ? Cum aveau ei sa mai aiba ineredere in mine si in alegerile mele, vreodata? Nici macar eu nu mai aveam… Gandindu-ma la toate astea, simteam cum ma pododeste plansul. Sentimentele acelea coplesitoare de vina, de neajutorare, impletite cu frica si disperare, le simteam cum imi strabateau toate partile corpului, cum strigau cu disperare ca vor sa iasa afara, iar singura cale erau lacrimile ce stateau sa-mi curga pe obrajii infierbantati. Insa nu, nu puteam. Nu aveam de ce. Nu trebuia sa-mi pierd speranta. Mai aveam o sansa, inca o mai aveam, si nu trebuia sa o irosesc. Am strans din pumnul mainii drepte si am simtit cum lacrimile se retrageau. Asa era mult mai bine. Stateam, insa, in pragul usii de vreo cateva minute bune acum, ceea ce nu era prea normal. Dupa ce mi-am revenit in fire, am observat ca un tip al carui chip nu il vazusem prea bine, se uita la mine de cand am intrat. Probabil ii paream o ciudata. El statea la o masa de langa fereastra, singur. Nu avea nimic in fata, deci probabil ca nu comandase inca. Probabil ca si el era un ciudat, oricum, insa nu asta ma interesa acum. M-am dus la o domnisoara care stergea niste mese, si am rugat-o sa ma directioneze catre persoana responsabila cu angajarile. Asadar, m-a dus la un domn de varsta medie, care avea o jumatate de chelie in cap si o burta pe care nu stiam daca si-a castigat-o datorita berii sau a mancarurilor preparate in localul de care era responsabil. Nu parea un om rau, totusi. I-am prezentat intentiile mele sincere, cu un zambet larg pe buze. Nu a zabovit nici o secunda, ca mi-a si dat un raspuns, unul pe care nu speram sa-l aud : ‘Imi pare rau!’, a spus. Deja o simteam. Toata acea amestecatura de sentimente, simteam cum revine. ‘Dar tocmai l-am angajat pe el’, a continuat, aratandu-l pe tipul de la masa, cel ‘ciudat’, care urmarise intreaga scena.
Nu am mai putut sta nici macar o secunda in plus, si am alergat, practic, spre iesire, fara sa mai spun vreun cuvant. De data asta nu ma mai puteam abtine. Mi-am dus mana la gura, si m-am sprijinit, coplesita, de un stalp aflat chiar in fata localului pe care eu il considerasem a fi ‘ultima speranta’. Asta fusese tot? Chiar aveam sa ma intorc acasa? Trebuia sa ma dau batuta? Tot ce stiam acum era ca nu ma puteam opri din plans. De data asta nu mai puteam. Probabil ca tinusem totul in mine pentru prea mult timp. Ma bucuram, doar, ca nu se uita nimeni la mine. Lumea aici era mult prea ocupata cu ale lor. Asadar, am lasat sentimentele sa ma strabata si sa ma conduca. Nu as fi crezut ca plansul avea sa ma ajute atat de tare in acel moment. Insa ma si durea, in acelasi timp. Durea tare. Ma gandeam intr-una la cat de mult am vrut sa ajung aici, la cat de fericita am fost cand am citit scrisoarea aceea, la faptul ca asta era ‘noul meu inceput’, la prietenii pe care deja mi-i facusem aici, si ma durea. M-am lasat in jos, si continuam sa plang. Nu imi mai pasa nici de faptul ca ocazional, vreun trecator ce nu se grabea, mai arunca si cate un ochi la mine, sau ca toti copiii se speriau cand ma vedeau asa. Nu imi pasa. Si cu toate astea, nu suportam sa fiu vazuta asa, cu toate ca erau doar niste straini. Incercam zadarnic sa imi ascund fata in palme, insa nu avea efect. Simteam cum nu mai aveam aer. Stiam ca poate erau oameni cu probleme mai serioase decat ale mele, insa chiar si cu toate eforturile mele de a ma opri, nu puteam. Corpul meu nu ma mai asculta. Si totusi, stiam ca nu puteam sta si sa plang la nesfarsit, cu toate ca in acele momente as fi preferat asta decat ceea trebuia sa fac in continuare, si anume sa-i sun pe ai mei…
Cu ultimele puteri m-am ridicat in picioare, insa continuam sa ma sprijin de stalp, pentru ca daca nu o faceam, probabil picioarele m-ar fi tradat de tot, iar eu as fi ajuns pe jos, de unde nu as mai fi vrut sa ma ridic.
M-am imbarbatat, insa, si mi-am indreptat spatele, mi-am aranjat hainele de pe mine, si eram gata sa plec de acolo, cand mi-au venit in minte cuvintele lui Matei, la care ma mai gandisem de cateva ori de cand ajunsesem aici.
‘Nu te vei simti ca un triunghi intr-o lume de patrate?’
Aceasta propozitie a fost de ajuns sa ma faca sa ma clatin. Am intins mana, cautand stalpul de care tocmai ma dezlipisem, cu intentia sa ma sprijin din nou de el, pentru ca nu puteam rezista. Simteam cum mi se face rau. Un gol imi aparea in stomac, facandu-ma sa-mi duc mana stanga la burta. Eram pe cale sa bufnesc iar in plans, insa mi-am amintit ce mi-am spus mie, atunci: ‘Imi pare rau, dar de data asta te inseli. Nu o sa fie asa. Nu are cum sa fie asa. Am visat la asta toata viata mea, iar acum sa ma sperii din cauza unor lucruri nefondate cand eu ma simt de-a lor chiar si de aici, de acasa de la mine, de pe alt continent, din alta tara... Nu se poate asa ceva.’, si nu stiam daca sa incep sa plang mai tare sau daca sa incetez si sa caut o solutie. M-am oprit o secunda din plans, ca sa ma analizez. Nu ma mai recunosteam. Persoana asta slaba, cu fata umeda, plina de lacrimi, cu obrajii rosii, si mainile tremurande, nu eram eu. Nu puteam fi eu. Persoana aceasta, in pielea careia ma aflam acum, si cea care a avut curajul si taria sa gandeasca asa atunci, erau doua persoane total diferite. Ce se intamplase cu mine? Aceasta persoana nu eram eu. Nu puteam fi eu. Trebuia sa ma adun. Nu era sfarsitul. Nu inca. Asadar, mi-am sters, din nou, lacrimile. Avea sa fie definitiv de data asta. Am mai aruncat o ultima privire peste umar asupra acelui loc, si am vazut ceva ce nu fusese in plan. Acel tip, cel care avea o mica parte de vina, din cauza caruia am trecut prin acele momente sfasietoare, statea, in picioare, la geam, uitandu-se la mine. „Oare a facut asta tot timpul?” Ma intreb, surprinsa intr-un mod nu tocmai placut. Nu fusese tocmai vina lui, insa. Poate ca daca ajungeam cu 10 minute mai devreme, acum rolurile ar fi fost inversate, desi imi e greu sa imi inchipui un tip ca el plangand, cu toate ca fata inca nu i-o vazusem prea bine, din cauza geamurilor usor fumurii si a distantei dintre locatia mea si cladire.
I-am aratat, increzatoare, un zambet in semn de ‚Voi fi bine, cu siguranta’, ce avea o alura de ‚Nu ma voi da batuta’, si, realizand ca inca tineam mana pe stalpul ce ma sprijinise la propriu pana acum, mi-am indreptat privirea spre acesta, spre stalpul rece. Atunci, cu mintea limpede, eliberata de durere si negativism, am putut cunoaste un nou sentiment, un sentiment a carui urma o mai simtisem in viata mea, insa de data asta era mult mai puternic, precum si soarele care iese dupa ploaie. Atunci, am putut vedea curcubeul, care nu era asa de colorat, ci doar alb-negru. Acest ‚curcubeu’ era, defapt, o foaie de hartie pe care scria, mai mult sau mai putin, ‚Angajam menajera’, si un numar de telefon la care lumea putea apela pentru mai multe informatii. Un zambet urias mi-a aparut pe buze, unul cum nu mai avusesem pana acum, lipsit de vreo urma de falsitate sau melancolie, un zambet mai sincer decat cel pe care i-l aratasem celui ce probabil ca acum incerca sa-si creasca burta si mai mare, de parca ar fi fost vreun porc ce urma sa fie taiat de Craciun. Ma aflam la capatul curcubeului, si eram destul de sigura ca am gasit oala cu aur a spiridusilor. Primul lucru care mi-a venit in minte sa-l fac a fost sa ma uit inapoi la tipul care, dupa cum ma asteptam, inca se uita la mine, si sa ii mai arunc un zambet larg, ce parca striga cu toate puterile ‚Vezi? Ti-am spus eu!’. Speram doar ca strigasem destul de tare incat sa ajunga pana la el.
Am memorat imediat numarul in telefon, insa nu am sunat atunci. Cand am revenit cu picioarele pe pamant am putut auzi toata galagia ce se facea in jurul meu, asa ca nu aveam sa ne intelegem cum trebuie. M-am grabit catre cel mai apropiat parc pe care l-am putut gasi, un loc linistit, unde m-am asezat pe o banca. Am pus geanta langa mine, foarte aproape, astfel incat sa o pot avea in vedere, si am apasat pe ‚Apelare’. Inima imi batea cam la fel de tare precum atunci cand m-am urcat in avionul ce m-a adus aici. Imi recapatasem increderea pe care o aveam atunci.
-Buna Seara! Rostesc eu, emotionata, dupa ce am auzit ca persoana cu care urma sa conversez a raspuns.
-Buna Seara! Se aude o voce de femeie, sau nu, mai bine zis, de ‚doamna’, enind de la capatul celalalt al firului. Nu spusese multe, insa deja stiam ca este o femeie blanda. Iti puteai da seama doar din tonalitatea vocii sale.
-Am sunat pentru informatii in legatura cu slujba de menajera.
-Ar fi mai bine daca am vorbi fata in fata. Ai putea veni sa ne intalnim maine? Astazi este deja tarziu, s-a inserat repede afara; Spune ea, surazand. Chiar parea o femeie de treaba.
-Da, da, sigur, cu cea mai mare placere; spun eu, dupa care imi notez adresa pe care mi-o spune ea, care era chiar adresa casei unde ar fi trebuit sa lucrez, in cazul in care aveam sa fiu angajata. Aveam sa ne intalnim la ora 10, deci m-am grabit imediat sa ajung in Campus. Pe drum, am sunat-o pe Shigeru, pentru ca eram foarte emotionata, dar si entuziasmata in acelasi timp.
Restul serii a decurs fara probleme, si am avut parte de un somn chiar linistit. A doua zi m-am trezit de dimineata, cu bateriile incarcate, iar cand am iesit pe usa mi-am luat si sperantele cu mine. O gramada din ele, chiar.
Shigeru se bucura pentru mine, dar ne parea amandurora rau ca nu aveam sa ne mai petrecem timpul impreuna la locul de munca. Stiam insa, atat eu cat si ea, ca nu mai era de gluma, si ca faptul ca eu trebuia sa-mi gasesc un loc de munca era prioritar distractiei.
Dupa un drum destul de scurt cu metroul, si inca vreo 10 minute de mers pe jos, care ar fi fost si mai putine daca nu ar fi trebuit sa ma tot opresc sa cer indicatii strainilor, am ajuns la destinatie. Era o casa mare, alba, construita in stil European, cu un gard mare, si o poarte impunatoare care s-a deschis imediat ce am sunat. Cand am intrat am putut vedea o curte imensa, plina cu verdeata, si am observat mai indeaproape toate micile detalii ale acelei case, care, puse impreuna, creau o atmosfera parca rupta din povesti.
Usa s-a deschis inaintea mea fara ca eu sa spun macar ‚Sesam deschide-te’.
Am pasit sfioasa pragul, fara sa tin cont de piciorul cu care pasisem de data asta.
Totul era atat de superb... Peretii, podeaua, tavanul, totul! Credeam din ce in ce mai tare ca pasisem intr-un alt taram, unul ce se deschidea doar celor cu intentii sincere; Sau, celor ce veneau in izita la Familia Yoshida, caci asta era numele norocosilor ce aveau parte de toate aceste lucruri in fiecare zi. As fi continuat, probabil, sa isez, daca nu o vedeam in spatele usii pe o doamna intr-o uniforma albastra, cu un sortulet alb, care facuse ca ‚magia’ ce a deschis usa sa se intample. Nu era o usa fermecata, deci. Dar tot era superb.
Doamna cu sortuletul alb a ramas putin socata cand a vazut ca nu sunt din Japonia. Nu stia, probabil, in ce limba sa-mi vorbeasca, asa ca mi-a facut un semn sa ma descalt si sa intru. Eram prea emotionata ca sa ii arat ca stiu Japoneza, asa ca am facut intocmai ce mi-a spus, si am intrat in sufragerie, pentru ca ce vazusem pana atunci fusese doar holul, care era infim pe langa toate celelalte lucruri.
La capatul holului nu erau usi. In stanga se afla bucataria, despartita de restul camerelor de o arcada ovala. In dreapta se afta sufrageria, una imensa, moderna. Ceea ce vedeai prima oara erau o canapea mare, ce parea extrem de confortabila, crem, pozitionata in asa fel incat sa te uiti mai cu placere la televizorul cu ecran plat, imens, de pe peretele din fata.
Intr-un moment in care nu ma miram de tot ceea ce vedeam, am putut observa partea de sus a unei doamne ce statea pe canapeaua mai sus mentionata. Nu stiu cum de nu am observat-o pana acum. Statea cu spatele, deci nu o vedeam prea bine.
-Doamna? Spune ‚femeia cu sortuletul’
-Ou, spune doamna, intorcandu-se, si lasandu-si cescuta de cafea pe care o avusese pana acum in mana, pe o masuta de sticla situata la distanta optima, astfel incat sa nu trebuiasca sa te intinzi prea tare, insa destul de departe incat sa ai loc de trecere fata de canapeaua de pe care tocmai se ridicase doamna, o femeie cu un aspect mai frumos decat imi imaginasem, cu o piele fara defecte, un zambet mai fermecator decat o dimineata de primavara, un par mai negru decat cel al Albei-Ca-Zapada, cu o imbracaminte demna de rangul de stapana a unei case ca aceasta.
-Buna dimineata! Spun eu, in pripa. Nu prea stiam, defapt, cum sa ma comport sau ce sa spun. Simteam ca ma pierd in fundal in prezenta unei doamne asa de onorabila ca aceasta care imi zambea cald in acele momente.
-Te asteptam! Spune ea, parca din toata inima. Te rog, aseaza-te!; Si ma indeamna spre canapeaua crem, din piele, probabil, de pe care ea tocmai se ridicase.
Ne-am asezat amandoua in acelasi timp, eu in partea dreapta a canapelei, iar ea in cea stanga. Eu, grijuliu, in asa fel incat sa nu deranjez nimic, ea, delicat, de parca delicatetea ar fi fost vreo a doua natura a ei. Era uimitoare din toate punctele de vedere. Se vedea ca era un om bun la suflet, si parca dadea, chiar, pe afara, intr-un sens extrem de bun. Radia din toate punctele de vedere. Nu te saturai sa o mai privesti.
‚Doamna cu sortuletul’ ne-a aduc imediat doua cesti cu ceai fierbinte, proaspat facut. L-am dus imediat la gura, deoarece mi se facuse putin frig. Era toamna in adevaratul sens al cuvantului, si afara era foarte racoare.
-Ceai negru, Indian; spun eu, mai mult fara sa-mi dau seama.
-Sunt surprinsa!; Spune doamna, cu acelasi zambet cald pe buze. Spune-mi, continua ea, cum te numesti si de unde esti?
-Ma numesc Daria si vin din Romania! Spun eu, afisand un zambet plin de emotii. Daca m-as fi aflat la un interviu in Romania, probabil as fi spus tot numele, insa de data asta, nu stiu de ce, am crezut ca ar fi mai bine sa nu spun si numele de familie. Nu pentru ca nu as fi avut incredere in ei sau ceva, ci poate pentru ca mi-ar fi fost frica sa nu inteleaga care este numele si care este prenumele meu.
Imediat cum a auzit asta, doamna s-a uitat in ceasca de ceai pe care o avea si ea in mana, cu o privire putin melancolica, de parca isi amintea de niste vremuri de mult apuse. Ma intrebam daca am facut ceva rau, insa a scos un zambet de resemnare si a continuat, pe un ton la fel de bland si de bineoitor ca si pana atunci :
-Ce te aduce pe aici?
-Am venit printr-un program de studiu.
Doamna a dat semne ca stie despre ce vorbesc, dupa care, cu acelasi zambet cald pe buze, a continuat:
-Familia noastra este compusa, pe langa mine si sotul meu, de cei trei copii ai nostri. Treburile tale vor fi sa intretii cat de cat casa, dar si disciplina, cat adultii sunt plecati. Nu ne cunoastem foarte bine inca, insa am un sentiment ca esti de incredere si ca nu as gresi daca ti-as lasa casa in grija totala; Vorbele aceste mi-au ajuns, cumva, direct la inima. In mod normal as fi considerat lucrurile de acest gen doar o superficialitate, ceva de forma, spus cu intentia de a intra pe subt pielea cuiva. De data asta, insa, simteam ca ea chiar crede in ceea ce spune, fact ce ma bucura. Ma facea sa ma simt bine.
-Stati, adica sunt angajata? Intreb eu, dupa ce realizez sensul vorbelor sale.
-Desigur! Cand poti incepe? Spune ea, mai mult razand, dar fara intentii rele, de faptul ca eram foarte ametita.
-Imediat! Chiar acum, defapt!
-Slujba asta nu este una foarte bine vazuta in societate, insa este importanta pentru noi. Am ramas fara om care sa ocupe acest post doar de doua saptamani, si casa este deja intr-o totala dezordine! Saraca Sasaki a trebuit sa faca si treburile slujbei sale, si pe cele ale menajerei; Acest lucru explica de ce ea este cea care a deschis usa, gandeam eu.
-Poate ca plata nu ti se va parea imensa, insa noi consideram ca este mai bine daca personalul petrece mai mult timp cu noi, astfel incat sa se obisnuiasca cu stilul nostru de viata asa ca noi iti oferim cu mare placere si camera de acolo, ca atunci cand vi aici sa nu te simti ca si cand ai veni la munca, ci sa intri increzatoare pe usa si sa strigi cat te tin plamanii ‚Sunt acasa!’
-Stati, adica... Incerc eu sa spun, insa ma balbai. Aveam si un loc unde sa dorm? Mai bine de atat nici ca se putea. Era uimitor ce mi se intamplase si pretuiam fiecare farama din ce insemna slujba asta. Intradevar, statutul de ‚menajera’ nu era cel mai bine azut, si nu era nici scopul meu in viata, insa cand te afli intr-o situatie ca aceasta, te simti de parca ai primit ajutor Divin, ceea ce nu este exclus, bineinteles. In fond, trebuia sa ii multumesc Lui Dumnezeu pentru absolut tot ceea ce mi se intamplase pana acum, chiar daca au existat si momente rele, precum cel din ziua precedenta. Se pare ca totul se termina cu bine, intr-un sfarsit.
-Restul conversatiei a fost foarte intriganta. Doamna, defapt nu, Azumi, pentru ca asa dorea sa fie strigata, era interesata sa afle cat mai multe despre mine si despre familia mea. Era o femeie cu adevarat buna. S-a oferit chiar si sa vina cu mine, sa ma ajute sa imi iau bagajele din Campus, insa a aparut ceva in ultimul moment, si a trebuit sa se duca la munca. Am mers, in orice caz, cu soferul lor, care m-a condus pana in fata Campusului, si inapoi acasa, ca eu sa nu trebuiasca sa ma car cu bagajele prin metrouri.
Toata lumea s-a bucurat pentru mine, insa le parea rau si ca aveam sa ne vedem mai rar. Insa aea sa fie bine. Era mult mai bine decat daca ar fi trebuit sa plec inapoi in tara.
Cand am ajuns inapoi acasa, nu mai era nimeni. Doamna Azumi era inca la munca, iar Sasaki, a carei slujba era, defapt, cea de bucatareasa, era la piata, insa eu am incercat sa fac cum a spus Azumi si sa ma simt ca acasa. Mi-am despachetat lucrurile in camera mea, o camera care avea intrarea prin bucatarie, o camera micuta, dar foarte primitoare, vopsita, mai mult sau mai putin intamplator intr-un roz pal, ca de printese, cu un pat din care aeam o priveliste minunata la cer, niste dulapuri, si un birou. Era, intr-adevar, o camera foarte frumoasa. Stiam deja ca aveam sa ma simt bine aici.
Eram, insa, destul de ingrijorata de intalnirea cu ceilalti membri ai familiei. Daca ei nu aveau sa ma placa?
In timp ce imi despachetam, am auzit cum usa de la intrare s-a deschis. Am sperat ca erau fie Azumi ori Sasaki, pentru ca daca era altcinea, probabil ar fi crezut ca sunt vreo hoata, sau cine stie ce. Nici soferul nu mai era aici, pentru ca el locuia in alta parte, intr-o casa destul de aproape, din cate am inteles.
M-am gandit ca poate e mai bine sa raman in camera, sa nu ies pana nu vin cele doua, insa nu stiam cand avea sa se intample asta. Nu puteam sta acolo la infinit, nu ? Si, pana la urma, imi ocupasem deja postul, aveam sa traiesc cu acesti oameni pentru restul anului, nu ma puteam comporta de parca nu exist deloc. Asadar, am iesit din camera mea. Mai sfioasa, dar am iesit. Eram in bucatarie, de unde aveam vedere perfecta in hol, sufragerie, si putin pe scarile ce duceau la etaj.
-Um... Am incercat eu sa ma fac auzita in timp ce mergeam, tinandu-ma de pereti, de parca inspectam casa de hoti, cand am vazut, in sufragerie, un tip, ce parea sa caute ceva intr-un sertar.
‚O, Doamne! Daca el chiar e un hot?’, ma gandeam eu.
-Tu cine esti? Ma intreaba el, uimit.
-Eu, um, stii, am, Eu sunt noua menajera.
-A.; Spune el, putin nepasator, si se intoarce la cotrobait.
Dar inca nu aeam siguranta ca nu e vreun hot, asa ‚Ca ce alt mod mai bun decat a-l intreba?’ M-am gandit eu, intr-un moment de lipsa de luciditate.
-Dar, um, scuza-ma ca te intreb, tu cine esti? Il intreb eu, putin rusinata de ceea ce avea sa urmeze.
-Nu e un lucru tocmai frumos de intrebat pe un om care vine la casa lui si se trezeste sub acelasi acoperis cu o straina, nu crezi? Mai ales ca intrebarea vine tocmai din partea strainei.
Avea dreptate, insa ce puteam face? Ma simteam penibil. Acum stiam, macar, ca el locuieste aici. Insa... era prea tanar pentru a fi sotul doamnei Azumi. Atunci, era unul dintre copii? Imposibil. Adica, stiam ca doamna era mai batrana decat parea, insa nici chiar asa de batrana, din moment ce tipul cu care tocmai orbisem era cam de varsta mea. Un an in plus sau in minus, poate....
Atunci, cine era?
|
|
~
, părerea mea. Oricum, sigur o să plece după ea...nu o să o lase să plece singură, aşa...în felul asta. Sau poate că da?
(() clar, am un ghinion...
