Monet
Moderator
 Din: Seoul
Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 1740
|
|
Chapter XII
~Comada de murături
Podeaua era aşa de rece, iar corpul incredibil de greu al prietenului meu, al tovarăşului meu de circ, Robert, mă turteşte de respectiva suprafaţă dură. Stau eu cinci minute, mai stau eu zece minute, dar Robert al meu să se mişte nu avea de gând. Cred că perversului îi mai şi plăcea! Observând această situaţie ridicolă, evident ca om al acestei planete şi posesor al corpului turtit iau atitudine!
- Robert, te dai jos acum după mine, îl întreb eu emoţionată pe prostuţul meu prieten?
- Dar mie îmi place aşa, spune el prinzându-mă în braţe!
- Pervesule, jos de mine acum! Eşti incredibil! Eşti idiot! Pleacă!
- Şi dacă nu vreau, mă întreabă el zâmbind?
- O să...dar nu mai apuc să termin propoziţia că prietenul meu mă sărută! What? Ce face? Cum? Nu...!
- Păpuşel, mai eşti acolo se aude o voce disperată şi răguşită din spatele uşii mele de la apartament?
- Nu...răspunde Robert rupând sărutul spontan!
- Ahhh...bine! Mă temeam că nu ai pleacat, spune băbuţa! Şi atunci eu cu cine vorbesc, reia ea discuţia tocmai când părea că se îndepărtează?
- Cu Traian Băsescu în carne, oase şi pălărie de marinar, îi şopteşte Robert prin gaura cheii după ce s-a ridicat de pe mine!
- Păi atunci, unde e păpuşel, întreabă băbuţa derutată?
- Eu de unde vrei să ştiu, spune el ridicând din umeri?
- Nici atâta lucru nu şti? Dupa ce că mi-ai redus pensia la jumătate şi nu mai am bani să mă duc la bordelul meu preferat, acum te faci că nu şti nici unde e frumuşelul meu! Imbecilule, exclamă baba furioasă!
- Imbecil? Eu...
- Eu nu mă mişc din faţa uşii până nu vine păpuşel! Fac protest! Mi-ai luat şi ultima plăcere a vieţii, excalmă vehement bătrânica!
- Tu nu auzi că nu ştiu de păpuşelul tău, nebuno?! Pleacă acasă cât mai poţi! Poate că cel pe care îl cauţi a vrut să îţi pregătească o surpriză şi te aşteaptă deja acolo...
- Da...întreabă nehotărâtă baba?
- Desigur, spune cu multă convingere Robert!
Băbuţa pleacă fuga-fuga de lângă uşa noastră, în căutarea iubirii vieţii ei. Robert ascultă prevăzător sunetele ce răsună pe holul etajului la care locuiesc, după care iese ca un smintit pe prima uşă. A plecat şi nici nu s-a mai întors. S-a dus şi nici „la revedere” nu mi-a spus. Idiot!. Mă ridic şi eu într-un final fericit de pe jos şi încui rapid uşa, pentru a evita o posibilă vizită neanuţată a vreunui vecin smintit. Evident că aici mă refer la băbuţa nebună, divorţată şi amatoare de senzaţii tari. Acum stau şi mă întreb de unde are motocicleta? De unde o fi furat-o? Mi-e foarte milă de biata maşinărie mergătoare...trebuie sa suporte gazele ei radioactive în fiecare zi. Deasemenea îmi mai este milă de bieţii puştani, printre care şi eu, ce visează la o asemenea motocicletă de când erau în burta mamei. Cum de eşti Doamne, aşa de rău cu noi? Cum de merită băbuţa motocicletă, ultimul model, iar mie, care îmi fac rugăciunea în fiecare seară, nu mi-ai dăruit nimic? Ce crudă e viaţa...
Dar dintr-o dată, pledoaria înspăimântătoare a gândirii mele defecte, moştenite probabil de la mama mea, se opreşte datorită unui zgomot dubios.
- Da, ştiu stomacule, spun eu privind frigiderul. Ţi-e foame, nu?
Evident că nu mai aştept un răspuns de la prietenul meu necuvântător de limbă românească, şi mă deplasez cu viteza luminii stinse spre frigider. Când deschid uşa la dragul meu amic din bucătărie, amic ce are carcasă matalică şi multe, multe bunătăţi aromate în el, să vezi surpriză de proporţii. Prin frigiderul meu, prin prietenul meu, prin singurul în care aveam încredere, bătea un vânt terifiant de rece. Era gol! Unde mama mielului chel e mânacarea mea? Închid uşa speriată. Aştept cinci minute. Nu poate fi adevărat. Pot să jur că de dimineaţă era plin. Chiar era! M-a tâmpit foamea? Probabil! Nu mai văd bine datorită lipsei de mâncare din ultimele 48 de ore. Asta trebuie să fie! Bucuroasă de explicaţia găsită ce mizează pe mintea mea obosită şi nealimentată cu ciocolată, redeschid entuziasmată uşa prietenului meu, fiind convinsă că de data asta, provizia mea secretă de Nutella şi murături se va arăta în toată splebdoarea sa verde. Însă, nici de data asta nu mi se îndeplineşte visul! Ce na**a?!! Cine e maniacul care a îndrăznit să îmi fure mie murăturile? Trădare! Îl voi prinde pe făptaş, chair de ar fi ultimul lucru pe care l-aş face! Murăturile mele! Erau ediţie limitată! Erau castraveţi proaspeţi! Cad în genunchi în faţa frigiderului, plângându-mi soarta nefericită! De ce tocmai mie? Şi când totul părea mai ciudat...două pocnituri ciudate în uşa mea îmi răsună în timpane!
- Oricine ai fi şi orice ai vinde, nu cumpăr nimic, spun eu dramatizând situaţia mai tare decât era deja!
- A venit comanda dumneavoastră domnişoară, spune o voce groasă de bărbat!
- Nu am comandat nimic...spun eu morocănoasă mângâind frigiderul gol!
- Ba da, îmi comunică cel din spatele uşii! Aţi comandat o pizza mare cu de-toate! Inclusiv castraveţi!
Scoasă din sărite şi probabil drogată de fericirea existenţei unor felii ridicol de mici de castraveţi pe aceea mâncare nesănătoasă, mă grăbesc să deschid uşa, pentru a-i lua prin metode bine-cunoscute doar de mine, minunea făinoasă din mâinile bietului curier la domiciliu. Evident că nu aveam de gând să plătesc. În fond, eu nu am comandat nimic! Eu nevinovată! Deschid uşa şi mă pregătesc să fac periculoasa manevră de „însuşire” a unor bunuri ce de drept şi nedrept nu îmi aparţin! Însă...ceva mă opreşte ca de fiecare dată, iar planurile mele diabolice şi nesănătoase sunt înfrânte! Binele înfrânge răul, huh? Trebuia să mă prind eu că e o smecherie la mijloc. Nu pică mâncare gratis din cer, cu toate că eu aşa visez de când eram mică. Aşa-zisul curier la domiciliu, pe care mă pregăteam să îl excrochez cu multă iniţiativă şi curaj, s-a dovedit a fi mititelul meu coleg de clasă şi totodată vecinul meu, Mircea.
- Ce cauţi la uşa mea, întreb eu nehotărâtă de apariţia respectivului personaj într-o asemenea situaţie tensionată?
- Ţi-am adus ceva de mâncare, îmi răspunde el fluturând cercul făinos prin aer.
- De unde ai ştiut, dar nu apuc să termin că ideea că un gând mă loveşte în plină figură, gând ce nu m-am sfiit să îl fac cunoscut. Tu mi-ai furat castraveţii din frigider, nemernicule?
- Nu...răspunde el intimidat de duritatea apelativului folosit!
- Atunci cum de ai ştiut că nu mai am mâncare, îl întreb eu convinsă că el era făptaşul?
- Nu ai observat că îţi mai lipseşte ceva de la frigider, pe lângă mâncare, mă întreabă Mircea râzând?
Nu am mai aşteptat nicio secundă în plus. Las uşa deschisă la apartament şi mă întorc la frigider pentru a elucida misterul. La o primă vedere, lipsa mâncării atrăgea atenţia, dar dacă priveai mai atent, se putea oberva cum luminiţa aceea care probabil străluceşte şi când frigiderul este închis, nu mai este la locul ei de onoare.
- David, urlu eu cât mă ţin plămânii la găsirea acestui indiciu crucial!
- Şi Andrei, completează Mircea întinzându-se pe canapeaua din living.
- El ce a mai căutat la mine acasă? Defapt, ce au căutat amândoi, îl întreb eu închizând uşa la frigider.
- Nu ştiu...îmi răspunde indiferent Mircea.
- Şi cum au intrat, continui eu să îl interoghez pe martorul meu ocular?
- Cred că ţi-au furat una din chei. Nu ştiu sigur. Ştiu doar că David plănuia spargerea încă de la ora de mate, îmi răspunde Mircea scoţând la iveală de sub cartoane şi folii de hârtie bucata de mâncare ce avea să îmi potolească foamea de urs, în această seară.
- Ticăloşii, îi omor, urlu eu isteric!
- Dar înainte de asta, nu vrei să mănânci ceva, mă întreabă micuţul meu prieten văzând că vreau să ies afară, pentru a mă răzbuna!
- Cred că ai dreptate, îl aprob eu, uitând pentru moment de cei doi pungaşi!
De mâncat am mâncat, cel puţin eu, de Mircea nu pot garanta nimic. Nu am avut timp să mă uit dacă el chiar mănâncă bucăţile de pizza, pe care le ridica cu un efort susţinut până la gură, sau doar le arunca cu o precizie uimitoare după canapea. Nici nu mai conta! Ideea principală este că acum sunt plină iar stomacul meu nu mai face proteste! Ce bine mă simt acum! Mircea mulţumit de efectul pe care l-a avut ideea lui igenioasă, asupra stomacului meu gol, zâmbeşte larg. Eu nu îi acord prea mare atenţie. Pentru moment mă gândeam doar la murăturile mele mult-iubite, şi fiindcă situaţia mă îngrijora destul de tare, l-am întreabt pe micuţul meu prieten despre ele:
- Dacă ai noroc, poate Andrei nu le va mânca, susţine Mircea. De obicei urăşte oţetul. Probabil le va păstra în mare siguranţă, la el acasă, pentru a putea să te tachineze în voie.
- Nemernicul, suspin eu gândindu-mă la borcanele mele.
- David probabil a luat luminiţa, pe care nu o vei mai vedea niciodată! David iubeşte luminiţa de la frigider...spune râzând Mircea!
- Observasem şi eu, spun eu oftând adânc.
- Oricum, ar mai fi ceva ce ar trebui să şti, îmi spune Mircea zâmbind provocator!
- Ce, întreb eu curioasă?
- Mâine vă puteţi întoarce la şcoală, îmi spune el încântat!
- Cum adică, întreb eu privindu-l încurcată de vestea proastă pe care mi-a dat-o?
- Păi, s-au întâmplat nişte chestii după ce aţi plecat voi acasă sau unde v-aţi dus. Tatăl lui Robert a aflat despre suspendarea fiului său şi a venit la şcoală. Nu vrei să şti ce scandal montru a făcut. Evident că nimănui nu i-ar fi convenit ca fiul să-i fie dat afară o săptămână sau cât timp aveaţi voi de pedeaspsă. Datorită intervenţiei lui, directorul actual a fost demis iar voi vă veţi întoarce la şcoală, fără nicio schimbare aparentă. Doar săracul Robert ce va primi o chelfăneală straşnică de la tatăl său! Sper că ajungă repede acasă.
- Păi şi cine este acum director, întreb eu suspicioasă?
- Prof’ de mate, îmi răspunde Mircea râzând ceea ce am făcut şi eu după ce am aflat vestea colosală!
- Şi cu căţeluşul meu ce s-a întâmplat, îl întreb eu îngrijorată?
- L-a luat Maya acasă la ea, îmi răspunde el.
Toate bune şi frumoase. De mâine mă întorc la şcoală iar căţelul este în siguranţă! Mircea nu a mai stat mult pe la mine, iar după ce i-am mulţumit mult pentru mâncare, l-am poftit până la uşa. După toate aceste formalităţi împlinite, mă bag la un duş lung ca apoi să mă trântesc în primul pat, evidet şi singurul, cufândându-mă într-un vis frumos!
____________________________________________________________________________
Medee citit ficul meu? Eu sunt foarte fericită. Ca să îţi răspun la întrebarea legată de titlu...”Viaţa în alb şi negru” nu prea mai respectă subiectul ficului, pentru că îmi vin din ce în ce mai multe idei, situaţia şi acţiunea schinmbându-se de la capitol la capitol. Deci...da, titlul nu prea mai are legătură cu conţinutul. Aş putea argumenta că, viaţa Iuliei, în care mi-am transpus personalitatea, are momente romantice, amizante, inedite, ele fiind reprezentate de non-culoarea alb, iar stările de tristeţe, resemnare, durere, nostalgie, regret sunt reprezentate de negru. Asta ar putea fi o explicaţie dar nu prea logică. Oricum, cel ami probabil o să îi schimb titlul cât de curând posibil. Mulţumesc foarte mult pentru cometariu [şi ţie Ioana] şi sper ca acest capitol să vă placă. Nu ştiu din ce motive dar nu îmi mai place deloc um scriu şi mă bae gândul să renunţ...
În fine...lectură plăcută!
Love ya!
_______________________________________
Special place..here! ~
|
|
3 sticle de vin roşu. Cel puţin dacă plec să i-au ceva amintire! Aaa…am uitat, erau 4 sticle dar una am păstrt-o pentru această seară, trupa de nebune se întâlneşte pentru ultima dată, şi e musai să o dăm pe băutură! După multe lacrimi şi pahare goale, după jurăminte şi promisiuni grele ne-am despărţit şi noi nu mai devreme de miezul nopţii. Am mai fi stat noi mult şi bine dar tatăl Mălinei o suspecta de iresponsabilitate şi trebuia să se prezinte de urgenţă acasă şi să de raportul! Ce părinţi tâmpiţi! În orice caz nu mai tâmpiţi ca ai mei! Asta e sigur! 
Mă bucur că-ţi place ideea mea iar în legătură cu uriaşele mele capitole 
ce pot să zic? O să încerc să le fac mai mari în limita timpului disponibil ! Până atunci însă mai dureaza...
, dar o poză, ceva, cu bunăciunile astea :o3 ?
si vreau sa zic ca imi place ficul tau molt 
))
mai ales de cat noroc are parte Iulia 
